Opera de artă ca exprimare a identității creatorului săuArtă

Opera de artă ca exprimare a identității creatorului său

Romantismul în relația dintre artist și opera sa

Rezumat: Vorbim astăzi despre opera lui Dostoievski, Tolstoi, Sartre ș.a.m.d. sau despre excentricitatea unor pictori precum Picasso sau Dali, spunem că ne place de un anumit artist fără să ne mai gândim neapărat la încadrarea acestuia în anumite curente artistice. Ne interesează ce vrea să exprime prin intermediul operei sale, ce procedee stilistice sau artistice a folosit pentru a transmite un mesaj prin creația sa, dar pentru a se ajunge la această identitate a artistului sunt multe secole de muncă în spate, Romantismul reprezentând punctul culminant al acestei ascensiuni.

            Arta fascinează sub diferite aspecte, captează atenția omului, opera de artă fiind apreciată prin ceea ce este reprezentat prin intermediul acesteia. Vorbim mai degrabă o ustenilă (arta sacră)[1] sau opera de artă este apreciată prin ea însăși? Pentru a ne referi la imaginea artistului dobândită prin intermediul operei de artă, pe care o creează, ne vom referi la cel de-al doilea caz. Acesta fiind relevant pentru o expunere clară a relației dintre artist și opera sa. Ca punct de plecare al acestui demers vom avea în vedere cercul pe care îl identifică Martin Heidegger în Originea operei de artă (1935). Artistul își capătă statutul prin opera de artă, această depinde de creatorul său și amândoi se definesc prin artă, arta poate fi la rândul să prin obiectul creat- opera de artă:

Artistul este originea operei. Opera este originea artistului. Nici unul din acești termeni nu există fără celălalt. Cu toate acestea, nu este mai puțin adevărat că nici unul din acești doi nu îl poartă cu sine pe celălalt. Artistul și opera sunt, fiecare în sine și în corelația lor, printr-un al treilea termen, care de bună seamă este și primul, anume prin acel ceva de la care artistul și opera de artă își capătă de altfel numele: prin artă.[2]

Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch, Baden – d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau) a fost un unul din cei mai importanți filozofi germani

            Asupra exprimării identității artistului în propria creație se va avea în vedere teoria freudiană privind actul cultural ca act al sublimării. Astfel s-ar crede că imaginea artistului ar trebui să fie pusă sub semnul moralității, iar creația (artistică) ar avea o înrâurire strict psihologică. De partea cealaltă se va avea în vedere statutul ontologic al artistului în relație cu opera de artă, reușind prin intermediul acesteia să se împlinească și să își obțină identititatea în „mulțime”, de asemenea trebuie avut în vedere faptul că artistul creează pentru că vrea să își transmită propriul mesaj, am putea spune că este o deschidere către semenii săi, ca în cazul artei sacre, care închide în sine figura zeului[3], acesta ajunge să se insinueze în propria creație, am putea spune că artistul își formează propria religie, desigur această analogie are la bază tradiția conceptului de mimesis, spunând că își creează propria lume, arta fiind în acest caz o a doua natură.[4]

Pentru cultura europeană există un parcurs vast al ascensiunii artistului ca individualitate, începând cu Renașterea omul redevine centrul lumii europene, în Evul Mediu divinitatea fiind singura cale și singurul scop, iar mântuirea sufletului unicul efect care trebuia să survină din existența omului, acum sunt revalorificate lucrările antichității, teatrul este pus din nou pe scenă alături de celelalte arte sau științe. Renașterea (în Europa occidentală) nu mai are privirea în sus, cum era în cazul Antichității sau a Evului Mediu, astfel cu ochii ațintiți în față, omul devine noul punct de interes, spre deosebire de Atena care își regăsea echilibrul la Parteon sau Evul Mediu în catedrale, artiștii renascentiști au un nou interes: corpul. Omul este un centru dezarticulat totuși, este o perioadă în care se încearcă acapararea interesului maselor prin tot felul de lucrări alegorice (cazul familiei de Medici care câștigă încrederea oamenilor prin sprijinirea artei, devine cunoscută după abilitarea Basilicii di San Lorenzo di Firenze), se cere o anumită rigurozitate în ceea ce privește Adevărul, care nu mai este cel egal din Evul Mediu, unde întâlnim Dumnezeul în spatele fiecărei valori, principalul obiectiv este acela de a atinge idealul omului nou.

            Revoluția franceză (1789) oferă o altă lume, omul are trasat un alt contur, capabil să decidă asupra sa, nemaifiind nevoie de intervenția lui Dumnezeu, dar mai ales de cea a bisericii, idee promulgată deja în Iluminism prin deism. Romantismul își are existența sub sfera abandonării lui homo religiosus în sensul că îi oferă alte conotații. Miraculosul este de origine religioasă, ne spune François-René de Chateaubriand în Geniul Creștinismului, și religia fiind ea însăși o pasiune:

Asemeni tuturor sentimentelor puternice, are ceva grav și trist; ne atrage în umbra mânăstirilor și pe vârfuri de munte. Frumusețea pe care o adoră creștinul nu este o frumusețe pieritoare; este acea frumusețe veșnică pentru care discipolii lui Platon se grăbeau să părăsească lumea[5]

Iudita tăind capul lui Holofern

Cultul religios devine ceva de natură fabuloasă, se pierde temeiul divinității, acesta este înlocuit de cultul omului, se întocmesc lucrări care să vorbească despre fabulosul existent în lume și în interiorul omului.[6] Un alt factor pe care René găsește important în Creștinism este faptul că în el Dumnezeu este pus în legătură directă cu omul, există o relație cu omul ca individ, nu cu creația.

            Există un puls al specificității care este pasionant și pasionat, un mit modern care fascinează și pe care omul este gata oricând să-l mărească  deoarece acesta contribuie la definirea propriei identități, fapt ce măgulește interesul nutrit de omul romantic față de propria persoană. Romantismul vine pe firul culturii europene ca o revoltă nu împotriva clasicismului, ci împotriva clasicității însăși, împotriva ideii de seninătate și de infinitate a imaginii artistice, împotriva catharsisului și în favoarea pasiunilor tulburi, care nu se supun și refuză purificarea.[7]

         Romantismul reprezintă un factor foarte important, hotărâtor aproape în cultul pentru om ca individualitate, acesta având acces personal la miracolul lumii: divinitatea. Pe care cultura europeană o resimte până în secolul nostru. Nevoia de exprimare a propriei identități și mai târziu de inventare a propriei persoane este pregnantă, individul trebuie să-și facă simțită prezența cu orice chip, reușita vieții sale devine una terestră. Se poate spune că destinul său nu mai este apărat de un Dumnezeu, la care secole de-a rândul omenirea se închinase. O altă contribuție importantă a Romantismul este cultivarea conceptului de geniu, preluat de la Kant, artistul văzut prin prisma acestuia este pus în relație cu sine, astfel arta nu mai este pusă în relație cu natura și regula în artă va fi dată de geniu.[8] Kant pune geniul în relație cu arta, făcând o deplasare de la obiect către subiect, mutația aceasta va avea urmări foarte importante, punând, de exemplu, în paralel Clasicismul, unde exista o instituție care impunea reguli.[9] Deși Kant restrânge conceptul de geniu la artist, acesta va avea efect asupra mai multor domenii, conceptul fiind cultivat de romantici.[10] Interesul față de om ca individualitate treptat va căpăta proporții din ce în ce mai mari, astfel se nasc anomalii, precum megalomania sau o punere în lumină a omului ca o ființă schizoidă, care o constantă în viață, el fiind unicul punct de referință, ele este, după caz, singurul binefăcător sau răufăcător, omul își este împlinire sau neajuns. Ambele aspecte au făcut tradiție în cultura europeană, reflectată opera de artă ca pretext al prezentării creatorului său.[11] Așadar trebuie să existe un fel de semn al egalității din punct de vedere moral pentru toți oamenii, indiferent de statutul pe care îl au, dar acest fapt reprezintă o condiționare la un nivel mare, moralitatea având propria evoluție, astfel omul își condiționează propriul parcurs (împlinire) în funcție de așteptările pe care le are masa. Sfidarea acestui aspect, dus la un nivel ridicat ar conduce către megalomanie. Fapt ce va da naștere unor fenomene care încearcă să responsabilizeze omul, să-și înțeleagă mai bine noul statut obținut, cu efecte în domeniul artei. Astfel opera de artă înglobează în sine mai bine ca oricând ființa artistului (ca individual).

Sigmund Freud (născut Sigismund Schlomo Freud la 6 mai 1856, Freiberg, Imperiul Austriac, astăzi Příbor/ Republica Cehă – d. 23 septembrie 1939, Londra)

            Freud considera actul cultural drept act al sublimării, așa se pot pune oamenii în acord cu Supraeul. Sentimentul lăsat de cenzurarea noastră sub auspiciile diferitelor instanțe, pe care o regăsim fie în imaginea unui părinte fie a unei puteri superioare ființei umane. De cele mai multe ori având conotații religioase.[12] Prin reducerea fenomenului cultural la stadiul de impuls psihologic presupune excluderea naturii spirituale a culturii. Dacă am pune sub semnul sublimării actele culturale, și toate alegerile de reprezentare ale vieții sunt sub imperiul clironomiei creatorului (moștenire ereditară), am restrânge foarte mult universul creatorului. Am considera că unicul scop al acestuia ar fi  de a ajunge la un consens cu Supraeul. Relația dintre artist și opera sa are drept fundament biografia autorului dar nu ca factor strict psihologic, pe noi trebuie să ne intereseze un alt aspect, anume că prin opera sa se pune în centrul unui univers creat de el, care-l va putea pune mai târziu în fața semenilor săi, fapt posibil doar prin expunerea creației sale, aspect care aproape obsedează arta modernă, artistul se împlinește prin artă. 

            Când Michelangelo Merisi da Caravaggio alege să se pună în centrul operei sale (David cu capul lui Goliat), prin reprezentarea chipului său în Goliat, putem considera că acesta face un act de auto-pedepsire, flagelul acesta este unul care nu-l afectează în mod efectiv, însă este o dovadă imensă a faptului că acesta are un sentiment al exprimării propriilor convingeri pregnant. Prin prisma faptului că alege un mod public de a arăta lumii faptul că își recunoaște natura predispusă spre greșeală, este mai mult o abordare religioasă, o pioșenie a religiozității față de propria operă de  artă, vina de a se identifica cu un motiv al artei care-i depășește condiția sa, acesta se pune împotriva idealismului umanist.[13] F.M. Dostoievski îl prezintă pe Raskolnikov în această ipostază (Crimă și pedeapsă), acest exemplu este cel mai relevant, personajul dostoievskian având o teorie privind diferențierea dintre oameni: Trebuie sa ţinem seama de faptul ca mai toţi aceşti mari conducători şi binefăcători ai omenirii au făcut să curgă sîngele cu nemiluita. De unde trag concluzia că nu numai oamenii mari, dar toţi cei care se înalţă câtuşi de puţin deasupra nivelului obişnuit, cei care sunt în stare să şpună ceva nou, trebuie să fie neapărat, prin însăşi firea lor, nişte criminali – mai mult sau mai puţin, bineînţeles.[14] Romanul său este scris sub o convingere de ordin moral, dar opera nu este apreciată pentru valorile morale ce se pot desprinde din ea, este apreciată pentru modalitățile de expresie și valoarea stilistică pe care o are.

David cu capul lui Goliat de Caravaggio

            La numai un an după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, J.P. Sartre, explica Existențialismul prin raportare la Neokantianism, considerând că atât timp cât nu există nimic a priori pentru existențialiști, aceștia ne admițând existența lui Dumnezeu, nu poate fi adusă în discuție o realitate supremă la care să se poată face referire. Pentru aceștia omul este singurul vinovat de alegerile sale, libertatea omului presupune totodată singurătatea și imposibilitatea dezicerii de propriile fapte.[15] Umanismul existențialiștilor păstrează omul drept constanta morală, neexistând un Dumnezeu la care să facă referire, pedeapsa vine de la oameni, astfel suntem pionii unui joc victimă-călău, căruia nu ne putem sustrage, nu există judecători mai aprigi decât semenii noștri. A fi moral s-ar reduce la a nu face lucruri ce ar putea fi în dauna acestora, pentru că orice faptă greșită devine un subiect menit dezbaterii, idee centrală în piesa de teatru Cu ușile închise: ceilalți sunt iadul. Existențialiștii își fundamentează sistemul în jurul sentimentului de culpabilitate pentru că, așa cum spunea La Bruyère, nu există pentru om decât o singură nenorocire adevărată: nenorocirea de a se găsi vinovat.[16]

Jean-Paul Sartre, întemeiază Existențialismul, n. 21 iunie 1905, Paris – d. 15 aprilie 1980, Paris

            Exemplele de mai sus prezintă foarte bine ipostazierea specifică culturii europene a relației omului cu semenii săi, pe deoparte ne ajută să identificăm care sunt raporturile dintre oameni, când anume este pus în poziția de călău sau de victimă, neexistând o stare de neutralitate din punct de vedere moral. Pe de altă parte surprinde foarte bine relația dintre artist și opera de artă ca pretext de exprimare a omului ca individualitate. În cazul lui Sartre, se evidențiază nevoia omului de a se exprima pe sine fără condiționări, puse una lângă alta, gândirea filosofică proprie și una din operele sale de artă se evidențiază legătura dintre convingerile artistului și creațiile sale. Romantismul reprezintă punctul cel mai important al acestui parcurs al ascensiunii prezenței ca subiect al artistului în opera de artă, miraculosul, despărțirea de homo religiosus și geniul sunt principalele contribuții. El este precedat de alte fenomene culturale care fac posibilă împlinirea acestuia, epocile de dinainte deschizând drumul către realitatea descoperită de romantici. Opera de acum începe să exprime în mare măsură propriile convingeri prin obiectul creat. Fapt confirmat de operele unor artiști precum Sartre sau Dostoievski. Admitem că artistul privește în sine și se exprimă prin opera sa dar vedem în asta un demers de sorginte psihologică (Freud- actul cultural ca act al sublimării) sau moralizator, opera de artă este cea care îi conferă statutul de artist, spunem că el ajunge în atenția celorlalți prin intermediul acesteia și tot prin intermediul ei ajunge către sine, împlinind astfel statutul de artist.


  • Primul tablou Caravaggio „David și Goliath”;
  • [1]. Martin Heidegger, Originea operei de artă, trad. Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Humanitas, București, 1995, pp. 65-67;
  • [2]. Idem, p. 37;
  • [3]. Martin Heidegger, op. Cit, p. 65;
  • [4]. Alexandru Husar, Existența artei paralel cu natura reală în Studii de estetică, istoria și teoria artei, Princeps Edit, București, 2008, p. 119;
  • [5]. René de Chateaubriand, Religia creștină considerată ea însăși pasiune, Geniul Creștinismului, București, Anastasia, 1998, p. 141;
  • [6]. Marian Tufaru, Lupta dintre Revoluţia Franceză şi Biserică: fenomenul decreştinării, în Historia, sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lupta-dintre-revolutia-franceza-si-biserica-fenomenul-decrestinarii;
  • [7]. Benedetto Croce, 1971, Clasicismul și Romantismul, Breviar de estetică (Estetica în nuce), Editura Științifică, București, p. 215;
  • [8]. Alexandru Husar, Romantismul (sub raport teoretic).urmașii lui Kant, în op. Cit, p. 164;
  • [9]. Impactul pe care îl are tragedia lui Corneille, aspect tratat pe larg în Costin Tuchilă, Pierre Corneille – eroi și iluzii, sursa: https://costintuchila.wordpress.com/tag/academia-franceza-si-cidul/
  • [10]. Hans-Georg Gadamer, Adevăr și metodă, Teora, București, 2001, pp. 55-56;
  • [11]. Alexandru Husar, Prezența subiectului (ca artist) în opera sa în op. Cit, pp. 182-188;
  • [12]. Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, trad. Leonard Gavriliu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990, p. 73;
  • [13]. Costin Tuchilă, Misterul Caravaggio, sursa: https://costintuchila.wordpress.com/2010/07/18/misterul-caravaggio/;
  • [14]. F.M. Dostoievski, Crimă și pedeapsă, trad. Antoaneta-Liliana Olteanu, Editura Adevărul Holding, București, 2011, p. 294;
  • [15]. Jean-Paul Sartre, Existențialismul este un umanism (1946),
  • sursă: https://paideiacab.files.wordpress.com/2013/05/sartre-jean-paul-existentialismul-este-un-umanism.pdf, p. 10;
  • [16]. La Bruyère în Vasile Morar, Culpabilitatea: sentiment și valoare morală, Morala elementară, București, Paideia, 2011, p. 257;

  1. René de Chateaubriand,  Geniul Creștinismului, Anastasia, București, 1998;
  2. Croce, Benedetto, Clasicismul și Romantismul, Breviar de estetică (Estetica în nuce), Editura Științifică, București, 1971;
  3.  Dostoievski, F.M., Crimă și pedeapsă, trad. Antoaneta-Liliana Olteanu, Editura Adevărul Holding, București, 2011;
  4. Freud, Sigmund, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, 1990, trad. Leonard Gavriliu, Editura Didactică și Pedagogică, București;
  5. Gadamer, Hans-Georg,  Adevăr și metodă, trad. Gabriel Cercel et alii, Teora, București, 2001;
  6. Heidegger, Martin, Originea operei de artă, trad. Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, Humanitas, București, 1995;
  7. Husar, Alexandru, Studii de estetică, is1toria și teoria artei, Princeps Edit, București, 2008;
  8. Morar, Vasile,  Morala elementară, Paideia, București, 2011;
  9. Sartre, Jean-Paul, Existențialismul este un umanism (1946), sursă: https://paideiacab.files.wordpress.com/2013/05/sartre-jean-paul-existentialismul-este-un-umanism.pdf;
  10. Tuchilă, Costin, Misterul Caravaggio, sursa: https://costintuchila.wordpress.com/2010/07/18/misterul-caravaggio/;
  11. Tuchilă, Costin, Pierre Corneille – eroi și iluzii, sursa: https://costintuchila.wordpress.com/tag/academia-franceza-si-cidul/
  12. Tufaru, Marian , Lupta dintre Revoluţia Franceză şi Biserică: fenomenul decreştinării, în Historia, sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lupta-dintre-revolutia-franceza-si-biserica-fenomenul-decrestinarii

Categorii:Artă, Filosofie, Istorie, Opinii

Etichetat ca:,

1 răspuns »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.