Soldații sinceri ai lui Adrian SchiopLiteratură

Soldații sinceri ai lui Adrian Schiop

Tocmai ce am terminat de citit Soldaţii. Poveste din Ferentari scrisă de Adrian Schiop şi apărută la Polirom în anul 2013. M-am gândit să las câteva rânduri pentru că este o carte de la care nu am avut nicio aşteptare, ştiam vag câte ceva despre desfăşurarea acţiunii, o carte prezentată pe destul de multe bloguri şi canale de booktube, o carte care a creat controverse şi la a cărei ecranizare a stârnit un val de stupoare printre românii ceva mai… de modă veche, care în schimb m-a făcut să empatizez foarte mult cu personajele sale.

Chiar dacă scriu la cald recenzia şi asta cu siguranţă îi ştirbeşte regretabil din relevanţă, dat fiind că o fac destul de surescitată și nu știu cum să încep și cum să mă desfășor, prefer să o fac acum, nu de alta dar nu merită să se depună praful peste un alt proiect aflat în veşnicul lucru. Reacţia mea faţă de cele citite este destul de intrigantă pentru mine, nu am fost homofobă şi nu sunt, dar nici tocmai familiarizată cu elementele poveştii lui Adrian Şchiop. Îmi aminteşte în mare şi de cartea lui Vasile Voiculescu (vezi Zahei orbul atunci când vine vorba de acea camaraderie descrisă de Şchiop, când explică convertirea unui adolescent heterosexual într-un bărbat homosexual care s-a maturizat în regim de închisoare) și cu toate astea nu mă așteptam să pun semnul egalității între ce am trăit eu în relații de tip hetero și o relație homosexuală. Tânguirile lui Adi și am înțeles atât de bine suferința și nesiguranța simțite de el. Să ai o relație în care să te gândești cum să rezolvi tu totul și cum să-l faci pe celălalt să te iubească sau măcar să- l faci să fie sincer față de tine. Iar toate astea puse sub greutatea desfășurării ei într-un context deloc favorabil, de zeci de ori mai complicat. Conștient mare parte din timp de faptul că doar el este cel care simte, care iubește și celălalt este un afacerist la început poate să nu își creeze așteptări, însă rațiunea lasă locul speranței atunci când se îndrăgostește și începe să uite limita peste care nu ar fi trebuit să treacă. De aici tot tragismul. Adi care vrea să fac ceva pentru și din Alberto pentru că vrea să creeze ceva pentru un cuplu, iar celălalt cerând de fiecare dată o recompensă pentru faptul că acceptă să îi fie companie.

După fiecare declarație de dragoste făcută de Alberto, Adrian aflat în ipostaza de narator semi-detașat adaugă un „cum să nu-l crezi”. La fiecare declarație de dragoste primită din partea lui Alberto se lasă din ce în ce mai mult să plutească. Adi știe că nu are destul de multe relații pentru a face ca totul să funcționeze, că nu poate să-i ofere un trai mai bun iubitului său, că niciodată nu se va ține de cuvânt și, poate cel mai dureros, știe că fericirea în care se scaldă nu este veșnică așa cum este conștient că nu reprezintă mai mult decât u erou, un posibil salvator.

Existența lui începe să devină ușor-ușor mult prea axată pe nevoile lui Alberto, cumva se retrage cu el într-un cocon atemporal în care speră la întregirea iubitului său, pierzând astfel contactul cu propria sa devenire, se rupe de prieteni și se umple de datorii. Problema este că cel care ar trebui să pună în mișcare lucrurile, care să confere o evoluție relației este chiar el- elementul care nu reușește să înțeleagă prea bine cum să rezolve cele trei mari probleme ale lui Alberto: Job, Buletin, și Chirie. Idealuri pe care nu reușește să le atingă, pe lângă presiunea acestor idealuri de cuplu apare problema banilor. O dilemă care este mărită de la zi la zi de nevoile (închipuite) ale lui Alberto:

Nu e destul de amărâtă viața mea? În concluzie: nu mai bine îmi dai 200 ăia mie să mă duc să o văd pe soru-mea la țară, să-mi văd nepoții (…) Trec și pe la gară să o văd pe nevastă-mea, că n-am mai văzut-o de un an, să-i dau și ei măcar 30 de lei. Și dacă nu o găsesc, știu acolo o bagaboantă care cu 50 stă să i-o bag fără prezervativ. Și, pentru că asta presupunea mai puțină umblătură, i-am dat 150 de lei din ăia 200- cu care a călătorit fix patru stații, până la Luică, și i-a făcut praf la păcănele. Peste trei ore s-a-ntors spășit, iartă-mă iubirea mea, nu știu ce a fost în mintea mea”.

pagina 146, polirom, 2013.

Apreciez faptul că personajul principal (Adrian – naratorul) care în ciuda faptului că prezintă o relație încheiată descrie totul cu o oarecare atașare față de straniul lui prieten și detașare față de sine. Cu o ironie imaculată fără pic de menajamente față de Adrian cel care lua deciziile greșite tăvălug, fără să se victimizeze, fără să ceară indulgența cititorului, își asumă fiecare greșeală în parte. Personajul nostru este conștient de fiecare pas făcut, înțelegem că știa că greșește chiar în momentul în care lua deciziile. În final are puterea să își asume totul și refuză să continue să ofere speranțe false și să se lase dominat, pleacă dar asta nu este și scăparea. Pleacă la drum cu frustrarea faptului că nu a reușit să facă ceva pentru iubitul lui. Un pată neagră pe care nu o maschează, foarte puțin lasă de înțeles că a conștientizat că materialul oferit modelării nu a fost cel mai potrivit.

Urmează să citesc Să ne fie la toți la fel de rău, sper cât mai curând. Am ajuns și la romanul acesta, recenzia se poate citi aici.

Categorii:Literatură

Etichetat ca:,