Sylvia Plath și triumful spiritului asupra materieiLiteratură

Sylvia Plath și triumful spiritului asupra materiei

Când tânăra Sylvia Plath, în vârstă de numai douăzeci și doi de ani (27 octombrie în anul 1932 – 11 februarie 1963) i-a scris mamei sale într-o zi sumbră de ianuarie, a fost un moment în care ambele au ajuns până la undul ființei lor, atingând întunericul propriilor suflete. Era o perioadă în care oamenii de știință de abia percepeau ideea de suflet, știința i-au mai trebuit câțiva ani buni până să deslușească ițele întortocheate ale creierului uman. PEra o vreme în care știința abia începea să perfecționeze instrumentele cu care să poată să disece nucleul cel mai important al existenței umane, descoperea esența personalității noastre, ce anume ne face să fim cine suntem. Cât de mult din materialul nostru genetic și cât din ce experimentăm ne construiește ca personalitate, de unde provine particularitatea omului – fie că o numim sine, suflet sau spirit – este în final acel produs al constituției noastre fizice, al proceselor biochimice particulare care parcurg infrastructura noastră personală și partea din noi care ține de materie, partea pe care noi o experimentăm ca trup.

Neuroștiința era atunci o știință la început de drum și foarte puțini îi acordau credit sau atenție. Genetica și partea eredității tocmai fusese descoperită, oferind doar promisiunea unei noi clarități asupra enigmei omului, o nouă perspectivă asupra interogației cu privire la cât de mult din structura noastră psihologică este o moștenire biologică și cât o continuă revizuire a unor elemente constitutive care se află undeva la confluența hazardului și a alegerilor conștiente pe care o numim experiență.

Pe când Sylvia Plath era adolescenta care începuse să-și contureze conștiința și să își cartografieze caracteristicile psihologice, să își descopere atât caracteristicile ei frumoase și toate zonele luminoase mentale dar și pe cele întunecate, era și un timp pe care îl petrecea versificând despre bucuria de a trăi și meditând profund la liberul arbitru dar și asupra a ceea ce ne face să fim cine suntem. Este o perioadă care o face să compună o scrisoare care la început era mai degrabă un poem tragic formulat ca răspuns la un accident domestic minor. Cu doi ani înainte să se afunde în ceea ce urma să fie un întuneric care va consuma totul din poetă, îi scrie mamei sale:

Nu știu dacă este o caracteristică ereditară, dar mica noastră familie este în întregime mult prea predispusă să stea trează noaptea iar membrii ei au tendința să se urască între ei pentru lucruri lipsite de importanță – pentru fapte sau cuvinte sau orice altceva lipsit de o prea mare importanță – să renunțăm la observațiile făcute unul altui care denotă multă cruzime și care, în orice caz, sunt lipsite de compasiune și ajung să se mărească și să devină toxice, cum sunt și atacurile de ulcer – Știu că în aceste ultime zile am purtat o luptă enormă cu mine însămi.

(este o scrisoare inclusă în colecția postumă Letters Home: Correspondence 1950–1963)

Există o eroare periculoasă – o falsitate biologică, o slăbiciune a empatiei, un eșec etic – în ideea că oamenii care aleg să părăsească lumea prin sinucidere după ce au trăit cu anumite boli mintale sau cumva au eșuat în viață. Un lucru este să meditezi ceva mai profund la tragedia creată oe fondul acelei pierderi, să poți să înțelegi ce anume a creat situația aceea tragică. Să poți să tragi concluzii cu privire la ajutorul de care avea nevoie și care poate oamenilor pierduți nu le era disponibil în timpul luptei duse de ei. Și toate astea tot nu ar ajuta și tot nu te-ar face să poți ajuta un om într-o situație similară poate asta pentru că în definitiv este cu totul altul și fiecare problemă are propriul său instrumentul de rezolvare, este în sine un anume mecanism defect.

Este imposibil ca fiecare dintre noi să aibă o atare empatie prin intermediul căreia să știe cu adevărat cum este să trăiești în locul altuia. Suntem creatori, ne abandonăm în artă, poezii și muzică pentru a încerca să ne arătăm unii altora cum este să fii viu în acest corp-minte. Dar este greu de înțeles pentru o persoană normală a cărei minte parcurge un traseu firesc, având o biochimie destul de obișnuită să înțeleagă cum ar putea fi să trăiești cu o minte înțesată cu neurotransmițători care se epuizează treptat. A trăi chiar și o singură zi cu o astfel de minte nu este un lucru ușor. E greu de închipuit cum e să fi supraviețuit chiar și treizeci și unu de ani, așa cum a făcut-o Sylvia Plath, iar pe lângă asta să fi umplut acei ani cu opere de o frumusețe uluitoare, cu poezii care iradiază pentru multe alte generații, influențând alte zeci, sute de vieți – acesta este un triumf rar al spiritului asupra condiției materiei (trupului).

Lingoare-n întuneric.
Apoi revărsare de-azur inefabil
Dinspre-ndepărtate piscuri.

Leoaică a Domnului,[1]
Cum ajungem aceeaşi fiinţă,
Încheietură de călcîie şi genunchi ! – Urmă

Trecătoare de cicatrice, soră
Cu arcuirea cafenie
A cefei pe care n-o pot zări,

Ochi întunecat
Ouă de peşte ca o scurgere neagră
Cârlige –

O-mbucătură de sânge negru şi dulce,
Umbre.
Şi altceva

Care mă remorchează-n eter –
Coapse, păr;
Scântei la călcâie şi tălpi.

Ariel în româneşte de Ioan Radu Văcărescu