Literatură

Filosofie, introspecție și condiție umană în poezia Ramonei Boldizsar

Nimic nu e în neregulă cu mine, volum de debut al Ramonei Boldizsar, apărut la Casa de Pariuri literare în anul 2021, este scris parcă sub regula pistolului din teatru, totul se leagă și orice concept sau imagine oferită își are scopul bine trasat, este ca o ieșire dintr-un labirint.

Ramona Boldizsar reușește să te conducă de la vers la vers spre ieșirea din propriul tău mecanism de tortură, îndeamnă la introspecție și toleranță față de propria persoană. Se simte foarte mult cum se plasează în opoziție față de tot extremismul care s-a perindat pe perioada pandemiei în media, prin vocea ei ajungi la principalele lacune ale omului, în special la lipsa de compasiune, care este tot mai pronunțată în zilele noastre și la banalitatea tuturor limitelor imaginare pe care și le-ar putea trasa oricare dintre noi. Important este să nu te pierzi pe tine, nucleul dur al adevăratei tale identități.

Pregătirea filozofică a poetei și-a lăsat amprenta în poezia ei. Este o poezie dispusă în straturi, e un adevărat festin de sensuri și de profunzimi cuprinse în versurile sale. Iar pentru mine a fost ceva foarte surprinzător faptul că nu am regăsit un nivel de abstractizare atât de mare pe cât credeam că o să întâlnesc, pornind cu prejudecata că orice cunoscător al filozofiei ar trebui să fie și un gânditor în concepte și atât. Nimic nu este în neregulă cu mine este un volum de poezie care oferă o perspectivă aparte, o poezie care denotă sensibilitate și implicare. Resimți un fel de revoltă care pare să fie înăbușită în timp doar de neputință.

Găsești o poezie care vorbește despre omul care cunoaște binele și răul dar care nu poate convinge și pe ceilalți să urmeze calea axiologică aleasă corect de el. Este despre femeia care nu-și face din feminitate un flagel și care conturează profilul poetei, care își expune propria viziune asupra poeziei, asupra importanței ei în existența poetei/ poetului. Iar soluția nu este aceeași pentru fiecare, pentru ea poezia nu este doar eliberare, este un mod de a trăi:

„Noi românii suntem poeți ai traumei/ aflu de la Radu Vancu […]/ Cât despre mine, nu am nicio umbrelă/ Și câteodată scriu și uit că am promis să fiu subtilă când vorbesc/ despre de ce doare/ adevărul e că nu sunt deloc traume ci doar eu. ”

[am ascuns tăcerea în pod]

Sau:

„îmi permit să nu mai scriu niciodată?/ să rămân fără singura punte între/ mine și mine/ între mine și semnificație/ între mine și tot ce am înțeles vreodată…”

dormitorul gândurilor mele sertarul 0

Poeta știe că societatea nu ajunge până la naturalețea femeii și cred că reușește să nu pice în capcana emiterii de opinii pentru o ființă fictivă care să folosească pe post de victimă ce trebuie salvată. Nu se referă la femeie ca la ceva extra-ordinar, nu împarte lumea în femei și bărbați dar știe că lucrurile se mișcă diferit pentru fiecare în parte și identitar te formezi altfel ca femeie, față de un bărbat. Cred că este vorba despre o zbatere continuă, un conflict, poeta este într-un păienjeniș, redat într-un limbaj poetic actual.

„Unii spun că e din cauza hormonilor. Sunt femeie și asta îmi/ ocupă tot timpul/ gândurile și mai ales/ emoțiile./ câteodată mă cuprinde o tristețe imensă/ nu știu de unde vine/ e familiară și în același timp nu-mi aparține./ Mă încurc în motive/ ridic tonul&refuz introspecția.”

în șah (senti)mental

Am început să caut concepte din psihologie și psihanaliză până ce totul a început să se așeze cumva și să ies din întregul ei labirint croit din tot felul de ziduri mentale și emoționale. Poezia este pentru ea propria ieșire din sine. Rezolvarea se află undeva între propria sa memorie și cititorul ei, devenit acum și complice. Scrisul terapeutic pentru ea, poate să nu fie soluție și pentru cititor dar, poate subtil, ești invitat să îți găsești propria rezolvare.

vreau să știi că/ am ajuns să scriu poezie din necesitate./ Lumea mă întreabă dacă scriu și câteodată mint./ Emoțiile mi le potrivesc în timpuri verbale aleatorii/ cuvintele mele stau într-o cușcă a inconștienței mimată prin/ conștiința scopului.”

vreau să știi că

Condiția poetei se conturează în funcție de aceste trei coordonate ale existenței umane: filosofia, psihanaliza și societatea, se află la răspântia dintre ele este mereu într-un conflict care culmea poate să fie rezolvat doar prin raportare la sine. Privitul în oameni este privitul ei în oglindă. Fetița de 13 ani este cea care mai poate să ofere acel punct terminus în care se regăsește și de la care pornește din nou în prezent. Familiaritatea prezentului este conferită doar de această întoarcere în trecut, redimensionarea lumii se face în primul rând prin ochii ei:

„aveai treișpe ani/ vârsta descoperirilor, fugitul de acasă, salopeta scurtă în carouri/ care nu-ți mai vine bine/ dar o porți oricum […] fast forward șapte ani mai târziu/ într-un anticariat de la universitate/ dosești un maiakovski după o ediție uriașă din desculț și speri/ să nu-l găsească nimeni… ”

3310

Sau

„prima amintire o reconstitui dintr-un dres maro tras cu/ minuțiozitate/ unghiile lungi, roșii, rochia ridicată mult deasupra genunchilor și/ o privire încurcată prinsă într-un moment ca un vid […] minciuna era prima ta natură/ a doua – poezia”

din beciul neizolat al memoriei

Am citit pe nerăsuflate pentru prima dată volumul de poezie, am știut că am de-a face cu un volum la care va trebui să mai revin să pot asimila totul și să pot medita la toată informația. Cu atât mai mult a trebui să revin de alte câteva ori când a trebuit să scriu despre el, de fiecare dată am descoperit alte noi înțelesuri, era de parcă o (re)descopeream de fiecare dată. Am trecut de la o poezie filosofică la una feministă până la o poezie care vine să critice omul prezent.

Am cumpărat cartea de la Cărturești dar poate fi găsită și în alte librării sau chiar la Casa de Pariuri literare.