Literatură

Cristina Drăghici și stigmatele trupului. anticorp pentru moarte

De la Cristina Drăghici îmi amintesc că am citit o singură poezie, cred că pe omiedesemne, și imediat după aceea am cumpărat volumul, ca în cazul Ramonei Boldizsar sper să nu se oprească la unul singur. Nu cred să m-ai fi întâlnit o astfel de forță în orice altă poezie, de departe dă clasă multor poezii cu mize feministe și tind să cred că asta fără o neapărată dorință de a o face. Pur și simplu răsfoiești puțin cartea, te uiți pe copertă și dai peste versuri ca: „nu vreau să mă întorc/într-o lume/unde sunt strânsă de mână/ doar pentru că altfel/ se moare”. Din start rămâi puțin dezarmat(ă) în ideea că de la bun început ești pus(ă) să privești întreaga realitate cu un ochi hiper critic. Nu ți se lasă absolut deloc răgaz. „Vina” e poate a mea pentru că cel mai probabil sunt o cititoare cu prea multe prejudecăți și spun asta pentru că din nou nu mă așteptam să abunde nici poezia Cristinei în atât de multă sensibilitate, fapt ce cu siguranță se va bate cap în cap cu ce urmează să spun. Pentru că totul se împletește cu o poezie a traumei, cu accente de cinism care uneori parcă frizează și sadismul.

Realitatea cuprinsă în volumul anticorp (Charmides, Bistrița, 2019) este una care are valențe de sadism, asta pentru că cel mai probabil puțini poeți (sau scriitori de tot felul) au curajul să expună cu atât de multă libertate de exprimare aspecte întunecate ale existenței umane. Personal cred că în fața multei suferințe poeta s-a tratat cu poezie, altfel nu e de mirare nici faptul că cinismul este estompat doar de încordarea născută din starea de neputință în fața faptului împlinit. Simți din „vocea poetei” că fără poezie s-ar fi lăsat pradă cinismului în viața de zi cu zi (cinism în sensul cel mai laic cu putință). Nu trebuie să treci mai departe de prima pagină să înțelegi că urmează să vezi o adevărată împletire a binelui și răului, pentru că până la urmă griul ăsta în care tot spunem că trăim trebuie tranșat.

„sub nisip sunt multe fetițe mici ca niște viermișori/ plâng și se vaită și le e sete și au lacrimi rămase în păr/ și sunt îndrăgostite și le vine ciclul și fac sex pentru/ prima oară/ și se mărită și divorțează și mor și călugăresc și/ mor oricum/ și iar îl Salută pe Adam și revin sub nisip/ doar că mai încolo (…) și nasc fetuși morți și plâng// și plâng și când se mărită și plâng la orgasm la naștere/ la job pe stradă în lift/ și iar se întorc în nisip aici/ doar că mai încolo// și banda rulantă de fetițe de sub nisip alunecă precum cascada în mare/ toate cu urmă de glonț la tâmplă”

(Așa și pe pământ)

PERPLEXITATE, nu am cum altfel să spun că am resimțit în urma citirii poeziei, pe lângă claritatea și pot spune perfecțiunea stilului, a scriiturii, rămân ideile poeziei care vin cu o greutate care atinge superlativul angoasei. O realitate pe care cei mai mulți dintre noi preferăm să o trecem sub tăcere și asta nu vindecă pe nimeni de moarte. Mă gândesc obsesiv la tema asta a morții care vine înaintea vieții în sine, fetusul mort, viața care crește în interiorul altei vieți dar care poartă în el posibilitatea și chiar uneori manifestarea morții. Idee reluată în volum și redată în multe alte valențe, la care revine cu alte și alte redimensionări. O temă reluată și ca sub temă pentru pierderea propriei sale identități, a unei identități asmilată ca adevărata ei stare de a fi. Starea primară, imaculată care încă nu cunoaște moartea în adevăratele ei haine.

„am pierdut o fetiță/ și încă pedalez în jurul cadavrului ei/ am pierdut o fetiță cuminte/ la malul unui lac// îi mai dau târcoale din când în când/ mă lovesc de părul ei care încă mai plutește// port pe brațele mele o fată foarte bună/ care a murit strigând mama.”

(Iluminare)

Sau

„am născut-o atât de greu de fragil/ mi-a sfărâmat toate metacarpienele când a zvâcnit/ simțindu-te lipit de spatele meu fericit/ printre copiii pe care nu îi nasc dar îi scrijelesc aici”

( Ana)

Sau

„știai că o să îmi trăiesc travaliul împingând cuvintele/ ca pe un făt mort/ când te-au întrebat trebuia să alegi/ femeia sau copilul/ copilul plânge/ femeia tace// numai tu scrii”

(Numai tu)

Nimeni nu e în siguranță, indiferent de cum decurg lucrurile și de cât de bine învățăm să trăim cu rănile, la sfârșit nimeni nu scapă imaculat. Cu atât mai puțin nu este absolvit de moarte. Axul pare să fie tras între cei care se vindecă și învață să-și continue existența cu răni și cei care abandonează.

Și cred că aici vine și mai puternic mesajul asupra ciclicității vieții- unul dintre cele mai grele lucruri de îndurat- de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, când fetele nasc suferind alte fete și totul urmează să sfârșească la fel de lamentabil. Suntem puși în fața fatalității. Nu e doar femeia predispusă „eșecului” e vorba pur și simplu de pierderea omului în lupta cu timpul. E vorba despre corpul omenesc care își are integrat propriul sfârșit.

„mă lovesc de urmele soldaților/ împing/ mirosul de carne vie înapoi în mine/ îmi țin genunchii cu palmele/ să nu cadă”

(Contragere)

Ideea centrală a volumului se formează prin numirea unor aspecte concrete ale realității, tulburătoare rămâne exigența cu care analizează comportamentul uman și pentru poetă fericirea este doar o parțială rezolvare a problemelor. Nu există exaltare, există doar o impresie a liniștirii apei, o acalmie efemeră. Fericirea este totodată și un pretext pentru a evidenția greutatea luptei dusă de om. Împlinirea prin iubire duce la o fericire cât se poate de plată, ajungi pentru o scurtă perioadă de timp în fața lacului netulburat.

(fragment din Pansamentul perfect)

Sau (mult mai sugestiv)

„vreau să citesc etichetele scrise cu litere mici pe/ casoletele de pui/ să verific cu tine în spatele meu când expiră carnea/ să îmi săruți vertebra cervicală 7 (…) ne-am plimba ținându-ne de mână pe acoperișul/ magazinului Cora/ am privi cum zboară guguștiucii către Pantelimon/ cum umblă femeile gravide în șlapi și cară pepeni (…) s-ar așterne liniștea în țesuturi”

(Marea la 8 dimineața)

Cumva totul pare să fie mărit uneori, supus studiului sub o lupă imensă, sub care fiecare por în parte este adus la lumină și i se văd toate valențele de grotesc, fiecare aspect al existenței umane este deformat, redimensionat cât să se integreze în pânza unei poezii neiertătoare care denunță tot ce se abate din ordinea lumii perfecte și pierdută (ca în Paradisul lui Milton). Vânătoarea dizarmoniei este denunțată în poezia Estetica grotelor.

„caut estetica grotelor și mă rotesc/ cât pot de frumos cu fusta falduri-falduri”

(Estetica grotelor)

Sau

Și erotismul pus în directă legătură cu procrearea nu este o simplă plăcere, erotismul suferă la rândul său o denaturare. Pentru că nu se iartă nimic, totul poartă stigmatul trupului, tot ce folosește canal de manifestare trupul suportă o durată și o maculare (și plâng la orgasm).

„o să fac primul puzzle din sânge/ o să mi-l prind de gât/ și așa// voi înveli toate clădirile din oraș cu pânze negre/ cerul va fi capacul unei cutii de margarină Delma”

Bucuria

„visez că îmi îmbrățișez uterul/ inconsecvența îndoliază fericirea// cum se poate trăi sărind dintr-un ocean în altul// palmele tale îmi apropie sânii așa cum mâinile unui bețiv/ încearcă să cânte la acordeon”

(Dintr-un ocean în altul)

Sau

„dinții tăi trag lobul urechii mele așa cum un bătrân/ trage draperia în sufrageria lui goală”

(Microtreziri)

E o fină (sau mai directă?) ironie la adresa tuturor prejudecăților și mai ales a stereotipurilor create în jurul femeii. Mi se pare că uneori scrie un fel de anti basm, un fel de replică pentru imaginea livrească a femeii, o replică pentru toate canoanele literaturii clasice, ca un fel de versiune a „femeii la 30 de ani”. De aici se naște și poezia ei feministă, din nevoia de libertate, fără să pice în fariseism, poezia ei e puternică prin sine, prin estetică și prin mesaj totodată. Poezia ei neiertătoare este o replică pentru o realitate cu mult mai neiertătoare. Poezie care nu oferă răgaz, nu te lasă să închipui o feminitate lipsită corporalitate, masca feminității care este regăsită în literatura clasică.

„o femeie trebuie să își ajungă sieși/ ignoră ovarele inima țesutul adipos/ scoate blugii nemernico/ ești egală bărbatului// azi dimineață strigai desculț cu săpunul pe față/ nu faci decât să îmi doresc să mor”

(Microtreziri)

Categorii:Literatură

Etichetat ca:, ,