Literatură

Proza lui Anton Holban și răul ficțiunii. Sandu: reconstruire sau explicare?

Sandu este un personaj care apare în 3 dintre operele lui Anton Holban, scriitorul român proustian reușește să construiască un personaj cât se poate de controversat, înzestrat cu o viziune ambiguă asupra realității. Acesta pare să exagereze absolut totul, femeile sunt victime ale dorinței lui de-a analiza totul, de a tăia firul în patru, de cele mai multe ori devin mai mult subiecte ale studiului său lipsit de țintă. Uneori, din nevoia de a se putea explica pe sine, de cele mai multe ori pentru a-și asigura mereu ușa deschisă spre originalitate și pretinsa luciditate, în fiecare dintre cazuri te face să te întrebi dacă lucrurile s-au întâmplat așa cum sunt prezentate prin ochiul lui hiper critic și analitic. Când mă gândesc la statutul ficțiunii îmi vine în minte de fiecare dată cartea-eseu de filosofie a istoriei scrisă de Faucheux, unde spune că

  „Ființe cuvântătoare, noi nu încetăm să asasinăm lumea existentă pentru a povesti mai bine, transformând-o în idei și cuvinte.”

(Faucheux, Michel, O istorie a răului, Lider, București, 2007, p. 10).

  „De ce scriu această carte? De ce mă căznesc să refac atmosfera? Din manie de autor, care profită de experiențele lui intime ca să le dea în vileag și să aștepte laude? Din nostalgie după vremuri care se duc? Dar mai ales un țipăt către oameni să mă consoleze și să mă vindece. Să-mi deslușească ce s-a întâmplat cu mine și de partea cui e greșeala. Cu toate că orice sentință ar da ei nu m-ar mulțumi. Aș găsi-o prea simplă pentru crisparea din mine.”

( Holban, Anton, Ioana, Sursă: http://ro.wikisource.org/w/index.php?oldid=54366, p. 55 ).

Sandu este chinuit de nevoia de „a spune”. Toate încercările sale de „a reface atmosfera”, prin povestirea întâmplărilor, sunt un proces de transformare a vieții, după cum spune Faucheux, în idei și cuvinte. De altfel el încearcă să traseze parcursul relațiilor și al devenirii femeilor pe care le atrage în schematizarea vieții în care se angajează în mod inconștient, ca mai apoi să fie obiect al arhitecturii propriilor sale gânduri:

„Așa mică a fost în stare de un gest mare. Ea, care se îndoia sub hotărârile tuturora, a fost ademenită de o hotărâre proprie grandioasă […] Dar, măcar pentru clipa aceea, a fost măreață. A stricat toată arhitectura presupunerilor mele.”

(Holban, Anton, O moarte care nu dovedește nimic, Sursă: http://ro.wikisource.org/w/index.php?oldid, p. 48).

  „Răul înseamnă întotdeauna o declarație făcută în numele unui ideal care-l maschează: este un șiretlic al cuvintelor, o intrigă, așa cum stă mărturie întâmplarea cu șarpele din Geneză, întruparea Diavolului. Fiindcă, oricare ar fi credințele, Diavolul, sub diverse forme, s-a impus ca o comodă reprezentare a răului care se opune în mod firesc unui Dumnezeu, principiu al binelui.”

(Faucheux, Michel, op.cit., p. 8).

 Anton Holban construiește un personaj a cărui declarație, în aparență, nu este „făcută în numele unui ideal”, care să-l mascheze. Sandu este dependent de o prezență feminină atât în romanul Ioana, cât și în Jocurile Daniei sau O moarte care nu dovedește nimic. Michel Faucheux, făcând referire la Jack Spintecătorul, spune că scrisul este o prelungire a faptei. Viața nu este imortalizată prin scris, este continuată. De ce alege Sandu să prelungească tocmai experiențele acestea? Să fie dorința de a readuce la viață puterea lui de a crea oameni, nu personaje? Sau acesta este singurul mod prin care se poate crea pe sine?

„invenția de sine este întovărășită de o travestire a scrisului, […] Spintecătorul jonglează cu ideea asasinului insesizabil. Într-o scrisoare adresată poliției pe 18 octombrie 1889, anunță o viitoare crimă și lansează o autentică provocarea polițiștilor […] Jack nu face răul în numele Diavolului el este Diavolul în persoană, care se pune în scenă prin scrisorile trimise poliției sau ziarelor […] crima devine un act al cuvântului  prelungit în scris. […] Jack Spintecătorul își compune o legendă, el vorbește prin intermediul asasinatelor care „vorbesc”, relatând sălbăticia diabolică a personajului, fantasmele lui, eviscerarea…

” (Michel Faucheux, op. Cit., p.250).

Astfel se folosește de relațiile sale pentru a se explica și crea pe sine. Prelungirea experiențelor sale sunt cele care îl ajută să se prezinte în limita normalității așteptată de ceilalți. Astfel scriitorul este cel care o atrage pe Dania. Dacă l-am imagina pe Sandu fiind artistul celor trei povești de dragoste, ale căror protagonist este el însuși, putem crede că sunt opere ale sublimării. Acesta încearcă să suplinească anumite defecte sau sentimente de culpabilitate. Unul dintre ele ar putea fi chiar o anumită implicare, închipuită probabil, nu știm, în ce privește moartea Irinei. Acesta este convins că moartea Irinei este un suicid de care se face responsabil, dar, cum Sandu este un instabil, găsește și o a doua explicație, alunecarea Irinei putea să fie un simplu accident. Fapt care o face pe Irina inferioară pentru că tot nu s-ar depărta de imaginea pe care Sandu și-o formase despre ea și întregul parcurs în viață. Sandu este un egocentric, un posibil nevrotic suferind de complexul de inferioritate(?). Personajul încearcă să explice totul în funcție de propria persoană. El este cel care imprimă tuturor situațiilor sensul sau direcția dezvoltării mișcărilor. Tocmai de aceea scrisul poate să reprezinte firul care nu îl lasă pradă unei nebunii care l-ar putea expulza definitiv din „cercul normalității”. În același timp lumea ficțională creată de el rămâne scena inofensivă a desfășurării demonilor care îl chinuie. Inclusiv micile gânduri care fac trimitere la violențe independente de prezența lui:

„În sfârşit, automobilul de curse părăsi centrul Bazargicului, coborî pe uliţe chinuite, o porni pe pământul galben, neted, printre lanurile de grâu tremurând şi schimbând culorile ca marea cea aşa de apropiată, şi, printre maci, urme de sânge ce duc la cine ştie ce crimă petrecută în vreun ungher dosnic al acestei pustietăţi.”

(Ioana, Anton Holban, p. 1).

Sandu nu reușește să se concentreze foarte mult asupra propriului trecut fără să facă referire, în mod elaborat, doar la el însuși. Este prins în explicarea sentimentelor sale în funcție de evoluția persoanelor iubite. Vrea să știe dacă moartea Irinei are un înțeles pentru el, căutând o posibilă atașare obsesivă a Irinei de persoana lui, dar nu reușește să își dea seama dacă moartea acesteia este ea în sine tragică. Este năucit în schimb de faptul că aceasta ar fi putut să alunece pur și simplu. Este iritat de posibila pierdere a unui loc central în psihicul acesteia. Personajul reconstruiește realitatea în măsura în care o poate cuprinde cu totul, nu vrea să ofere libertate, în cadrul ficțiunii, oamenilor pe care îi evocă. Încercarea de a-l explica pe Sandu într-un mod psihologizant duce la minimalizarea acestuia. S-ar pierde orice interes privitor la personalitatea și viziunea lui asupra lumii.

Categorii:Literatură

Etichetat ca:,