sufletul-in-grecia-antica-si-viziunea-asupra-vietii-de-dupa-moarte.-1Filosofie

Sufletul în Grecia Antica și viziunea asupra vieții de după moarte

Sufletul este, mai departe de viziunea centrală a credințelor noastre contemporane, un concept care a stat în primul rând la formarea societăților contemporane, marile civilizații ale lumii antice pornind de la relația dintre suflet și trup, stabilind un raport ierarhic între cele două. Sufletul fiind considerat de toate civilizațiile antice mai important. Omul era obligat să își trăiască viața în așa fel încât să poată ajunge la o lume suprasensibilă. O lume considerată prioritară, omul era atent la ceea ce avea să urmeze mai degrabă după moarte. Un fapt cel mai bine observat în civilizații antice precum Egiptul Antic sau chiar în cazul geto-dacilor, aceștia practicând și sacrificiul uman, cel ales fiind considerat un mare privilegiat.

Credința grecilor în nemurirea sufletului este foarte bine expusă și în epopeea Odiseea a lui Homer, unde ni se prezintă un dialog dintre Ulise și Ahile – cel care murise ca un erou dar care se căise de asta spunând că orice greutate pământească nu se compară cu ce are de îndurat în lumea lui Hades. Personal am fost mereu tentată să fac o paralelă cu viziunea creștină asupra vieții de după moarte, în care se face o departajare netă între cei buni și cei răi. Am căutat semne care să ateste faptul că ar fi existat un Infern și un Paradis. Dar nu se poate vorbi în adevăratul sens al cuvântului despre așa ceva.

Și asta chiar împotriva faptului că mitologia ne spune că Persefona nu voia în ruptul capului să coboare în lumea subterană a lui Hades sau că se vorbea despre această lume a morților cu teamă. Dar cred că cel mai mare argument pentru mine, care susține această teorie a împărțirii celor morți în răi și buni, este înglobat în Oedip la Colonos. Aici la final Oedip este absolvit de „păcatele sale”, zeii îl iartă și îi asigură o viață lipsită de suferință în viața de după moarte, îmi spun că nu poate să fie vorba despre lumea lui Hades, doar că aici regăsim mai mult viziunea subiectivă a lui Sofocle și nu putem generaliza. Cert este doar faptul că pentru greci este important ce faci în lumea materială atât timp cât ai grijă și de sufletul tău pentru că el este nemuritor.

Presocraticii despre suflet: Pitagora

Pitagora și Școala de filosofie înființată de el reprezintă două mari fascinații ale lumii vechi occidentale. Nu se știu foarte multe detalii legate de viața lui Pitagora din păcate, putem spune doar că este din Samos și că a trăit undeva prin secolul al VI- lea a. Chr. și că învățăturile sale au fost atât de puternice încât au existat adepți care i-au urmat sfaturile legate de viață timp de secole. Învățăturile sale priveau atât perspectiva asupra condiției omului cât și modul în care trebuie să trăiască în viața lui de zi cu zi. De exemplu nu consumau hrană de proveniență animală, se spune despre Pitagora că ar fi fost primul vegetarian al lumii. Convingerea lui (insuflată mai apoi și adepților săi) era că mâncarea cărnii (a „ființelor moarte”) contaminează organismul, îl face impur. Recomanda ca încălțatul să înceapă cu piciorul drept sau ca viața sexuală să fie rezervată strict pentru perioada iernii și multe altele.

Sufletul în Grecia Antica și viziunea asupra vieții de după moarte
Imnul pitagoreicilor către soarele ce răsare, Fedor Andreevich Bronnikov, via Google

Prelegerile lui Pitagora care aveau drept subiect nemurirea sufletului uman sau a metempsihozei au fost preluate și elaborate de alți filosofi greci. Xenofan, care prin raportare la viziunea reîncarnării sufletului nostru uman a lui Pitagora, când a văzut odată un cățeluș care era bătut, l-a salvat și le-a spus celor prezenți că era reîntruparea sufletului unui prieten, pe care l-ar fi recunoscut după strigătul său. Alte surse susțin că scena salvării câinelui ar fi fost de fapt una dintre întâmplările lui Pitagora. La fel ca mulți dintre contemporanii lor, pitagoreicii considerau că trupul era de fapt un mormânt în care sufletul este prins. Singura eliberare dintr-un ciclu continuu de renașteri era trăirea unei vieți cuviincioase. Aceștia practicau și o serie de ritualuri de purificare.

Nemurirea sufletului în Grecia Antică

Contribuția lui Platon în răspândirea credinței în sufletul nemuritor în Grecia Antică este de necontestat. De altfel conceptul acesta al sufletului nemuritor ocupă un loc central în filosofia platoniciană, care este construită pornind de la dihotomia dintre suflet și trup, o viziune care va fi preluată și de creștini, fiind încurajați de neoplatonicieni a căror viziune despre lume este cu mult mai asemănătoare cu religia creștinilor din Evul Mediu Timpuriu.

Sufletul în Grecia Antica și viziunea asupra vieții de după moarte

Teoriile asupra sufletului se schimbă în secolul al V-lea a. Chr., pe când Platon prezenta învățăturile primite de la mentorul său, Socrate, în dialogurile sale. Cel mai relevant dialog legat de viziunea platoniciană asupra sufletului este Phaidon (sau Despre suflet). Aici regăsim un Socrate care spune că sufletul uman este nemuritor și trece printr-o serie de reîncarnări. Socrate crede că trupul nostru (soma) este de fapt un mormânt (sēma), care a integrat sufletul, iar moartea reprezintă pur și simplu separarea sufletului uman de trupul său. Socrate din dialog spune că, pe parcursul acestui proces de renașteri, individul va uita tot ceea ce trăiește sau învață în viața precedentă de-a lungul fiecărei reîncarnări în parte. Omul își va putea aminti în cele din urmă – un proces cunoscut sub numele de anamneză- viețile anterioare. Și de aici ne este dezvăluită și viziunea platoniciană asupra scopului existențial al filosofului, acela de a elibera sufletul uman din această buclă de reîncarnări prin purificare și contemplare.

Categorii:Filosofie, Mitologie

Etichetat ca:,

1 răspuns »