Poezia Anastasiei Gavrilovici și dispariția umanității din om. „Industria liniștirii adulților”Literatură

Poezia Anastasiei Gavrilovici și dispariția umanității din om. „Industria liniștirii adulților”

Poezia Anastasiei Gavrilovici aduce cititorului o perspectivă dureros de reală asupra omului și destinului său. Surprinde valențele și chiar tușele marcante tragice ale existenței umane cu o „impudoare” (și totodată empatie), greu de egalat. Am citit Industria liniștirii adulților cred că de cel puțin 3 ori și la fiecare citire în parte aveam încă ceva de subliniat, de marcat, de evidențiat, pentru că fiecare poezie în parte are noi și noi mesaje de transmis pe diferitele sale trepte de citire. Ai în fața ta un discurs neiertător despre n modalități prin care umanitatea se poate atrofia.

„Nu sunt alergică la nimic și totuși sufăr din orice, e suficient să-mi spui că/ nu-ți place marțipanul și voi începe să plâng (…)// Nu-i nimic, te uiți spre paharul cu bere, aproape că ai putea să-i vezi jumătatea plină, dacă n-ar fi/ acoperită de amprente pe care, cu puțin noroc, va mai dura/ 10 ani până să le reproducă maeștrii cyborg” (lucruri simple în Industria liniștirii adulților, Casa de editură Max Blecher , ediția a II – a, 2021 ).

Poezia despre dispariția umanității din om

Eul pare să fie un fel de zeu tutelar capabil să perceapă esența umană. Răspunde cu empatie celor care nu mai știu să caute limita dintre trup și suflet, pare că întreaga dihotomie moștenită de noi de la Parmenide, Socrate și Platon să fie cu totul anulată de noul om, care se află la răspântia dintre a capitula cu totul în fața inteligenței artificiale și la cea de a căuta o portiță de scăpare. E un fel de pact cu diavolul făcut pentru o viață mai bună, o viață care pare să opteze pentru trup și atât. Poeta este singură într-o lume în care doar ea mai poate empatiza. E singura care poate spune răspicat adevărul. Pentru fiecare avantaj în parte oferit de om omului are în spatele lui o realitate terifiantă, în care ceva sau cineva are de suferit sau trebuie să fie sacrificat:

„tot ce știu eu doare și dădea fericită din/ clești mama-homar dintr-un desen animat când am trecut/ prin fața locului de joacă (…) deocamdată e bine chiar acum cineva inventează o mână/ cibernetică în stare să masturbeze 2,8% din populația unui oraș mediu/ altcineva a pus la punct dinții hibrid combinând celule din gingia umană cu/ celule stem din dinții unui șoarece iar asta/ ne va scăpa de proteze” (veștile bune)

Ne poate fi și mai bine decât ne este acum dar ce pierdem cu adevărat? Se simte înclinația Anastasiei Gavrilovici spre mize existențialiste, spre interogarea asupra condiției noastre în toate formele posibile. Este chinuitoare descoperirea punctului spre care ne îndreptăm, de unde vedem ce lăsăm în urmă. Pierdem Paradisul ? Ne-a fost mai bine vreodată în altă etapă a omenirii? Orice mică urmă de ingenuitate va fi distrusă odată cu trecerea timpului?

„mă uit la buclele perfecte ale fetițelor niște tuburi de drenaj care/ într-o zi vor/ gâdila coapsele bărbaților ele se uită la sânii mei cu privirea stereo a unui/ șarpe coral” (veștile bune).

Important rămâne să descoperim unde este locul umanității în noua omenire. Poezia ia pulsul realității, poeta prin poezie atașează realității propriile emoții, suferă și simte acolo unde nimeni nu mai poate să o facă. Algoritmul existenței umane nu este resimțit de nimeni altcineva, ruptura sacră a omului față de propria umanitate se transformă în rutină și depresie.

Nu e depresie, e doar tristețe, impactul gol din pat/ unde dragostea apare și dispare ca o eczemă, un punct/ roșu pe radarul unor marinari daltoniști. Nu e depresie, ci doar mai degrabă o dezamăgire plină de duioșie când știi că nimic/ nu deosebește gura întredeschisă a unei fetițe cu polipi în timpul somnului (…) Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri și comenzi/ simple” (e doar tristețe)

Și cel mai bine se imprimă ideea de rupere a spiritului de trup prin modul în care se intersectează erotismul cu viața ternă, aplatizată. Este o poezie care se scrie pe trei niveluri, despre o realitate compusă din trei coloane ale capacității noastre de a acționa. Poeta trece mai întâi totul prin propriul ei filtru, intrăm în realitatea ei, prin prim modul ei de percepție, e o realitate a neputinței de a înțelege contrastele existenței umane, a doua coloană prezintă realitatea așa cum este ea, îmbinarea dintre vechiul om și noul om și a treia este despre sacrificiile fiecărui om în parte. Lumea veche sau nouă pierde de fiecare dată ingenuitatea, indiferent dacă e transpusă prin erotism (omul vechi) sau că e despre prelungirile artificiale ale puterii noastre de a lua totul în stăpânire prin intermediul tehnologiei (omul nou).

Anastasia Gavrilovici surprinde și dă în vileag absurdul existenței noastre, modul grotesc aproape, prin care realitatea se croiește din paradoxul coexistenței binelui și răului. Modul prin care omul trebuie să își anuleze sensibilitatea dacă vrea să facă față cruzimii din lume, e în mare un discurs despre teribila descoperire a lui Camus: trăim ca și cum… nimic nu se termină și suntem nemuritori. Nu vom părăsi niciodată locul nostru comun în care reușim să trăim din ce în ce mai mult doar pentru și prin trup.

1 răspuns »