Ipocrizia omului bun și lupta pentru supraviețuireOpinii

Ipocrizia omului bun și lupta pentru supraviețuire

Ipocrizia este la întâlnirea dintre ironie și perversitate (unde evoc atât plăcerea pentru înfăptuirea de acte lipsite de moralitate cât și corupția alături de falsitatea neîndurătoare), în ideea că ceea ce spun nu se potrivește cu ce fac dar și cu faptul că spun inversul a ceea ce fac cu bună știință. Cuvântul ipocrizie vine de la grecescul hypocrisis, care s-ar duce prin românescul gelos sau prin „acțiune”, „laș” și „disimulare”. Omul modern este omul care după ce iese pe ușa casei intră în scenă, pretindem în mare parte din timpul nostru că suntem ceea ce nu suntem, mulți dintre noi ajung să se confunde cu imaginea destinată celuilalt, ceea ce poate să creeze multe complicații. Desigur, foarte puțini dintre noi pierdem timpul cu meditația asupra propriei noastre esențe și poate la fel de puțini am fi dispuși să vedem cine suntem cu adevărat, poate că nu ne place persoana care se ascunde în spatele ritualurilor sociale.

Problema este că ipocrizia alături de nevoia de succes, presiunea pusă pe omul modern de a fi cineva, sunt două elemente care ne fac să regresăm din punct de vedere moral. Umanitatea din om pare să se risipească din ce în ce mai mult și am resimțit asta mult mai acut în perioada pandemiei. O întâmplare personală mi-a amintit de cazul lui Dragoș Pătraru, care a înregistrat o serie de convorbiri purtate cu o doamnă (pare-mi-se pe atunci directoarea în funcție de la TVR), de unde auzim frânturi date presei în care doamna își jignea și (părea că) amenință o parte dintre colegii săi de breaslă, desigur a fost tam-tam pe fondul spuselor sale. Tot ce afirmase era incalificabil dar cred că puțini dintre noi ne-am gândit la poziția lui Dragoș Pătraru, cel care își sună colega în timpul ei liber să o tragă de limbă, să poată porni o întreagă campanie negativă îndreptată împotriva ei. Dar nu despre cazul acesta este vorba, mă ajută cumva să proiectez în afară propria mea experiență, să o analizez cât pot de mult „la rece”.

și tuBrutus?”

Cu alte cuvinte, de la Iuda și comunism încoace (două realități apropiate cronologic :)) ), cred că puțini dintre noi ne-am mai gândit la turnători ca la trădători. Iar aici ipocrizia se dezvelește în întreaga ei splendoare, pentru că cel care scoate informația de la „monstru” este și cel care blamează lipsa de moralitate a ministrului, fără să ia în calcul propria lui lipsă de moralitate. Am pățit aceași fază cu telefonul. Personal m-am întrebat cu ce i-am greșit eu omului ăsta, care preia trunchiat informația de la mine și mă desființează într-un colectiv anume (în cazul doamnei de mai sus fiind vorba de o țară întreagă).

Tind să cred că puțini dintre noi ne punem întrebări cu privire la condiția moralității turnătorului, pentru că asta este el în fond. Așa cum nu ne interesează ce fel de om este cel care solicită această tragere de limbă sau nu acordăm atenție și vorbelor deloc binevoitoare aruncate de turnător pentru a deschide cutia Pandorei, mă întreb totuși chiar nu sunt deloc de luat în seamă (?) Cu atât mai mult când vorbim de oameni cu educație, oameni care par să țintească mai degrabă spre vârful piramidei lui Maslow.

Piramida lui Maslow. Sursa: succesulpe.wordpress.com

După ce m-am mutat singură și am început să am grijă de mine pe cont propriu, am înțeles că într-adevăr banii sunt o nevoie, o cale spre a obține diverse lucruri și contrar așteptărilor mele banii intervin chiar și în cele mai „idealiste” acțiuni întreprinse de om, în contextul de față eu sunt acest om generic. Faptul că îmi place să citesc și că biblioteca nu îmi poate pune la dispoziție toate cărțile sau materialele de care am nevoie și trebuie să cumpăr cărți sau că scrisul a condus către deschiderea site-ului pe care îl dețin de puțin timp, și că el la rândul lui a necesitat o minimă investiție, sunt activități pe care contemporanii noștri le reduc la stadiul de hobby dar pentru mine sunt pur și simplu mai mult decât prelungiri ale persoanei sau personalității mele. Sunt modul meu prin care îmi justific scopul existenței mele. Acestea sunt doar o parte din lucrurile care necesită bani. Devine și mai ciudat atunci când ajungem la baza piramidei lui Maslow, unde vorbim parcă în termeni „barbari”, ca orice alt discurs despre supraviețuire și acesta ne incomodează, și de nevoia unui cămin (dacă nu ai moștenit vreo mătușă…), care mai ales necesită bani: chiria, bani pentru întreținerea ei, cu alte cuvinte indealismul meu nu se pupă deloc cu „fuga înjositoare după bani” iar asta proiectam și în ceilalți.

Dar, chiar dacă am început să contabilizez totul și am înțeles că ai nevoie de bani, niciodată nu m-am gândit la ei ca la un scop în sine, am crezut sincer că sunt o cale spre adevăratul nostru scop (și nu toate scopurile necesită bani). Am auzit că oamenii pot fi cumpărați cu bani dar întotdeauna m-am gândit că trebuie să fie vorba despre o sumă colosală, pentru care, cel puțin în cazul celor dispuși să facă multe pentru bani, oamenii ar fi tentați să riște prietenii, funcții sau știu eu ce alte lucruri mai importante decât banii. Din păcate oamenii pot fi cumpărați pe mult mai puțin decât îmi imaginam eu, suma se poate rezuma la un simplu salariu mediu, de până în 2000 de lei. Am fost surprinsă să descopăr asta și culmea este că oamenii semi apropiați mie care au recurs la așa ceva aveau nevoie de mult mai puțin decât asigurarea nevoilor de la baza piramidei lui Maslow. Se descurcau mult mai bine decât mine.

Așteptările mele de la tine nu te obligă să faci nimic

Oamenii sunt cum sunt, așa cum au ales, așa cum au fost învățați și primul om la care se gândesc sunt chiar ei (nu vorbim de martiri, eroi sau sfinți). Faptul că am așteptări de la un om de cultură cu un bagaj informatic sau de la oameni care sunt înzestrați cu un talent aparte, nu trebuie să trezească nici măcar simpatia lui/lor față de mine. Mai bine spus, doar pentru că eu te investesc mental cu o morală ireproșabilă, sau cel puțin la nivelul mediu al oamenilor, pe baza pregătirii tale cultural-artistice, nu înseamnă că realitatea ar trebui să fie așa cum mi-o închpui eu. Îmi amintesc de un coleg din facultate, față de care nutream o oarecare admirație (și atât), considerându-l un tip inteligent și cult, de succes pentru că a reușit să prospere în domeniul teatral, prin urmare demn de toată încrederea, căruia i-am înlesnit ajungerea pe un post temporar la o publicație. Pornind de la prejudecata faptului că munca în teatru trebuie să fie mult mai cuprinzătoare și mult mai solicitantă, scrisul unor articole succinte pe niște teme alese de el nu ar trebui să fie ceva solicitant, am pus o vorbă și a fost angajat.

A doua parte a întâmplării pornește de la un principiu cred că de grădiniță: nu tot ce zboară pe net se mănâncă. Dacă un om ți se pare super tare și mișto pe facebook nu înseamnă că este așa și în realitate. Persoana în cauză scrie poezie bună (cel puțin din punctul meu de vedere), poezie în care invocă diverse principii morale și egalitatea dintre bărbați și femei, chiar supremația celor din urmă, de la care cu siguranță am avut niște așteptări astronomice și care nu s-au pupat cu realitatea (vina e poate în fond numai a mea). Adusă și ea la aceeași publicație cu aceleași speranțe și așteptări mari. Problema este că atunci când recomanzi pe cineva undeva devii indirect și responsabil față de deciziile și comportamentul său. Iar lucrurile încep să se împută atunci când șeful tău nu pare să manifeste un comportament sau raționament tocmai obiectiv și distant față de angajații săi și așa se naște o experiență de pe baza căreia m-am ales cu ceva ce aduce mai mult cu paranoia. Nu mai am încredere în oameni. Iar asta este cu mult mai pregnant decât era în liceu sau facultate, pe vremea în care oricum aveam mai multă încredere în cărți decât în oameni (care au scris cărțile de încredere, acum îmi dau seama).

Lângă ipocrizie foarte bine își face loc bârfa și oroarea manifestată pentru persoanele aflate în pozițiile de conducere. Nu cred că există prea mulți oameni care să se bucure de prezența șefului lor prin preajmă sau să nu găsească nod în papură pentru pânza deciziilor luate de el. Primul element perturbator, băiatul de la teatru, supărat el știe de ce și pe ce, a făcut schema înregistratului și pârâtului la distinsa preferată și a treia ureche a șefului, care alături de iubitoarea de poezie au pus de un șantaj care avea ca miză un venit de nici 2000 de lei pe lună. Vinovată am fost doar eu pentru că am avut așteptări de la niște străini, cărora tot eu le atașasem în mod artificial o morală ireproșabilă.

Ironia sorții e ceva cât se poate de real

Nici nu mai știu ce cuvinte mi-au zburat din gură legate de șef și de raporturile identificate de mine între angajați, între ei și conducătorul lor, ideea este că totul s-a întors împotriva mea, zilnic timp de cel puțin o săptămână îmi citeam propriul discurs redat ceva mai sec și mai dur pe grupul de muncă de pe whatsapp, neștiind cui ce i-am zis și dacă într-adevăr, omul care îmi spunea că șeful are o relație cu una dintre angajatele lui, ar putea să mă facă tot pe mine să par omul rău, care spune tot felul de prostii despre al nostru Vodă. În mintea mea nu se lega, e de neconceput cum un om care lucrează undeva adus de mine de mai puțin de o lună ar putea să mă saboteze. Încă mă mai întreb cu ce i-am greșit sau unde și cum am făcut ceva care să mă facă eligibilă pentru un astfel de tratament. Desigur, tot el m-a blocat pe rețelele de socializare și tot el s-a simțit nedreptățit și probabil mi-a construit un renume de dai să fugi printre oamenii din teatru, în rândul cărora oricum nu mă număr și sunt șanse infime să mai pot accesa lumea aceasta.

Doar că viața e ironică, e vorba acum și de ironia sorții. Stimabilul pretindea că încercase să lege o relație cu preferata șefului doar că șeful s-a prins de legătura lor aproape amoroasă și că acum îl persecută și că îl nedreptățește nepublicându-i articolele, de mare gelozie ce manifesta față de el. Dacă îmi tot repeți zile la rând aceeași placă încep și eu să văd anumite lucruri și din perspectiva ta. Și să îți spun într-o zi că poate omul e chiar frustrat și că poate chiar o fi gelos pe tine. În orice caz, nu se mai pupă ideea că băiatul nostru în cauză ar fi putut încerca să lege o relație cu domnișoara din turnul șefului pentru că (după ce a dispărut din viața mea din online) dă nas în nas cu mine, la cred o zi diferență, într-o librărie. Era acompaniat de o fată cu care părea să fie la primele întâlniri, în fața căreia se tot plângea de calitatea proastă a cărților, nu că n-ar fi fost el dispus să îi cumpere o carte (mai mult de 20 de lei nu era o carte).

Ironic, că a dat peste mine în realitate dar și că ipocrizia și-a dezvelit superbelei membre inferioare când mi-a ținut și ușa, ca un domn ce e, să pot merge elegant (ca o doamnă necăsătorită ce sunt) fără să mă ating de clanță. Pentru că una e să faci un om de rahat în fața unui colectiv și să îl lași fără job și alta e să nu te oprești să ți ușa deschisă unei femei când ieși cu o tipă pe care vrei să o combini și în fața căreia îți etalezi magnificile tale maniere. Doar politețea e cea mai acceptată formă de ipocrizie. Poate sunt doar eu cu experiența asta de viață dar am observat un comportament cel puțin ciudat atunci când vine vorba de făcut afaceri de la femeie la bărbat. Ideea e că sunt plinuță, mă rog sunt grasă ca să vă spun mai direct, dar nu și proastă (și mai am și multe pretenții când vine vorba de alegerea unui partener, găsit de aproape 4 ani de zile) dar am observat grosolănia bărbaților în relațiile de business cu femeile, mai ales față de cele pe care nu le găsesc atrăgătoare. Par să se comporte mult mai urât cu femeile neatractive chiar și comparativ cu bărbații cu care fac afaceri. Și te-ai gândi că lupta se duce doar de la bărbat la bărbat.

Posibil să mi se pară mie, posibil să fie așa într-o oarecare proporție. Citeam la Haruki Murakami discursul unui personaj masculin față de repulsia (sau lipsa ei) pentru femeile grase, iar asta fără să excludă posibilitate acuplării… Cred că bărbații hetero în mare majoritate nu reușesc să gândească cu mititelul dintre urechi (și sunt misandră as hell în clipa asta) și, chiar dacă nu își propun să ajungă în pat cu femeile alături de care lucrează, vor să știe că le-ar face plăcere în caz că… Dacă ești o femeie seducătoare (crede-mă!) nu cunoști adevărata față a bărbaților, ți-o spune o tipă care a pierdut posturi pe baza acestui criteriu, în ciuda faptului că la nivel de inteligență sau de competențe făceam față cererilor ofertelor de muncă. Uite, aici spun o problemă de-a mea și nu sunt feministă, crede-mă nu sunt dar par oarecum sau câtuși de puțin progresistă.

Că tot am spus de feminism și progresism

Revin la nu tot ce zboară pe net se mănâncă. E vorba despre pretenția de a fi remarcată pe harta feminismului. E fix ipocrizia cu una spun și alta fac. Îmi amintesc despre o conversație semi-feministă purtată cu (în capul meu) cineva abilitat în ale feminismului, în care fiecare povestea interacțiunea cu bărbații, eu am spus că într-adevăr succesul pentru o femeie este mai greu de atins versus bărbații. Bine, aici nepunând la socoteală bagajul de relații și pile pe care le are fiecare, indiferent de sex sau de gen. Ea spune că bărbații sunt abuzivi și că poți foarte ușor să nimerești într-o relație toxică, eu o aprob. Ea se uită la mine și îmi spune cu o înțelepciune de fundul satului că nu trebuie să fiu speriată de faptul că sunt grasă, că sigur îmi găsesc pe cineva pentru că „cine te place, te place așa cum ești”. Eu o aprob, îi spun că nu sunt speriată și nici complexată și că mi-am găsit deja pe cineva, că e totuși o diferență mai mare de vârstă dar mă atrage faptul că e inteligent. Ea se uită cu ciudă și ciudat la mine. Ea îmi spune că a avut o relație în care tipul părea că are nevoie de ea, că era mai puțin inteligent decât ea și că asta era mereu un motiv de ceartă. Eu îi spun că am trecut prin asta dar că acum sunt ok, am scăpat de respectivul, prietenul meu actual are doctorat și eu sper să îi urmez cât mai curând. Și ochii ei par să mă înjunghie și să nu mă mai privească.

Sursa: malaezu.ro

Îmi spune că are probleme că nu se descurcă cu banii și îi propun să vină la mai sus menționata publicație. Loc în care vine și oamenii par să o privească destul de ciudat. Omul de teatru face o prostie, copy/paste un articol mai vechi în site-ul nou. Șeful îi atrage atenția pe grup și fata (adusă tot de mine) spune că fetele spre deosebire de băieți nu plagiază. Tipul în apel de consultanță și explicații despre cum se scrie în mare un text spune: „și asta ce d… mai vrea?”. Eu Wonder Woman sar în privat la fată și îi spun nu e ok, nu înțelege repet și folosesc la fiecare repetiție cuvinte mai dure. Ea supărată mă amenință că îi spune șefului că o hărțuiesc. O calmez. La ceva timp iar jigniri pe grup, revin cu rugămintea de a respecta colegii, revine cu șantajul. Și eu în definitiv mă confrunt cu o feministă supărată și cu un teatral dezertor și totul pentru o sumă de nici 2000 de lei.

Și cam așa am ajuns eu să pierd un job pe fondul facerii de bine… Nu știu dacă e vreo concluzie moralizatoare din această fantastică întâmplare. Ideea e că mai bine nu faci nimic pentru nimeni. Pentru că la scurt timp după ce m-am angajat la bibliotecă cineva îmi cere iar o favoare, noroc că lucrul cu cartea mi-a amintit că omul scrie mai bine despre cum ar trebui să fie un om decât să fie el însuși un om mai bun. Poate cam așa o fi și în cazul meu, cine știe?

Categorii:Opinii

Etichetat ca:,

1 răspuns »