Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza CiduluiIstorie

Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza „Cidului”

Corneille se naște la începutul secolului al XVII- lea în Rouen, Regatul Franței. Este considerat primul dramaturg care anticipează forma dramaturgiei moderne datorită tragi-comediilor scrise de el. Importanța operei sale, din păcate, nu este recunoscută de contemporanii săi, normele Academiei Franceze impunând gustul estetic al iubitorilor de teatru din înalta societate (formați din nobili, mare majoritate apropiată regelui Ludovic al XIII- lea). Tragi-comedia este o specie a genului dramatic (pe atunci erau admise doar tragedia și comedia) care anticipează apariția dramei, conturată în epoca iluministă și în epoca romantică. Contribuția lui Corneille rezidă în faptul că nu s-a conformat normelor Academiei Franceze, cu precădere celei privind puritatea genurilor și a speciilor literar-artistice, Clasicismul fiind expresia regulilor mai departe de orice altă trăsătură amintită atunci când dezbatem asupra sa.

Academia Franceză, normele și Corneille

Academia Franceză a fost înființată în anul 1635, pe atunci Corneille avea vârsta de 29 de ani, este investită în mod oficial ca instituție a regatului Franței de către cardinalul Richelieu. Scopul acestei instituții era să supervizeze formarea și perfecționarea limbii franceze. În timp în atribuțiile sale a intrat și supervizarea artelor, științelor, cât și a politicii și moralității. Funcția Academiei era mai simplu spus de păzitor al respectării de legi în conduita și funcționarea vieții culturale a Franței. Membrii Academiei Franceze erau poeți, romancieri, critici literari, istorici, oameni de știință, demnitari religioși și alte figuri marcante ale epocii care aveau o contribuție în asigurarea unei bune funcționări a vieții cultural-artistice franceze.

Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza Cidului
Academia Franceză. Sursa: academie-francaise.fr

Puterea de reglementare a modului în care se manifestau artele (și nu numai) a Academiei Franceze apare din anul 1635, în perioada anului precedent există o serie de procese care pun baza și formează caracterul instituției. Actele de brevetare sunt făcute de către Conrart și apoi semnate de către regele aflat în funcție la acea vreme, Ludovic al XIII- lea, la data de 29 ianuarie 1635, dată considerată și cea a înființării Academiei Franceze.

Clasicismul preia și impune în mod rigid valorile descoperite de renascentiști în antichitatea grecească. Teatrul și literatura urmează imaginea pe care o au oamenii din Renaștere legată de cum ar trebui să arate o operă de artă. Piesele de teatru trebuiau să întrunească respectarea celor trei unități: timp, spațiu și acțiune. Mai precis acțiunea prezentată pe scenă în timpul spectacolului trebuia să se întâmple în același loc, să fie verosimilă și să nu fie redarea unei întâmplări care să fi durat mai mult de 24 de ore.

„…Iubiți deci rațiunea și pentru-a voastre lire / Din ea luați frumosul, și-a artei strălucire. // Dar noi ce ne supunem la legea rațiunii, / Vrem arta să îndrepte și-un mers al acțiunii; / Un loc, o zi anume și-un singur fapt deplin / Vor ține pân’ la urmă tot teatrul arhiplin. // (…) // Fii clar, concis și sprinten în orice povestire.”

Arta poetică de Nicolas Boileau, anul 1674

Foarte importantă era și puritatea genurilor, o piesă de teatru trebuia să fie de un anumit gen, iar Corneille din dorința sa de a sparge tiparele, scrie în anul 1637 o tragi-comedie, Le Cid (Cidul), care pornea de la piesa scrisă de Guillem de Castro în anul 1621, Mocedades del Cid . În ciuda succesului de care s-a bucurat, opera lui Corneille a stârnit o polemică aprinsă între membrii Academiei, Cardinalul Richelieu spunea că succesul piesei nu este contestabil dar este o operă cu defecte și că denotă imoralitate datorită limbajului său neales. Verdictul Academiei este cuprins în Sentiments de l’Académie française sur la tragicomédie du Cid (1638), lucrare scrisă de Jean Chapelain. Antipatia față de Corneille este atât de mare încât este acuzat și de faptul că plagiază. Iluzia comică ar avea un final preluat din Alcmeon sau Răzbunarea feminină de Alexandre Hardy. O piesă de teatru tipărită în 1628. Imaginea dramaturgului este reabilitată, fiind apreciat pentru tragediile sale: Horace (1640, dedicată lui Richelieu), Cinna (1643) și Polyeucte (1643).

Rezumatul „Cidului”

Cidul are la bază alte două opere dramatice dar pe lângă asta, povestea Cidului în sine este o legendă care a apărut undeva în secolul al XII- lea. Are în vedere conflictele care au existat între spanioli și mauri.

Don Rodrigue și Don Sanche, tineri domni ai curții lui Ferdinand I, regele Castiliei din anul 1033, sunt îndrăgostiți de Dona Chimène, fiica lui D. Gomès, domn al aceleiași curți. Chimène îl iubește pe Rodrigue. Don Diègue, este tatăl lui Rodrigue, este cel care trebuie să-i ceară lui D. Gomès mâna fiicei sale pentru fiul lui. Însă chiar în aceeași zi, regele tocmai l-a ales pe Don Diègue să fie guvernator al Castiliei. Don Gomès își dorise acest post și era mai tânăr și mai plin de entuziasm spre deosebire de rivalul său care era copleșit de ani, care devine gelos. Don Diègue încearcă să-l calmeze, îi prezintă dorința lui de a uni cele două case și îi cere mâna lui Chimène pentru Rodrigue. Don Gomès îl refuză cu o anume modestie ironică și judecă preferința regelui cu privire la postul de guvernator, acordată lui Don Diègue.

Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza „Cidului”
sursa: pinterest

Cei doi se jignesc reciproc. Don Diègue continuă să-i spună lui Don Gomès că, dacă nu a fost numit guvernator, a fost pentru că nu era demn de această înaltă funcție. Don Gomès nu-și poate stăpâni mânia și îi dă o palmă lui Don Diègue. Bătrânul revoltat ridică brațele pentru a-i întoarce afrontul, dar, copleșit de vârsta lui înaintată, forța îl trădează. Așa că apelează la fiul său și îi cere să-l răzbune. Rodrigue, chiar dacă o iubește pe pe Chimène, înțelege că dragostea lui trebuie sacrificată întru cinstea tatălui său. Nu ezită: îl provoacă pe Don Gomès și îl ucide în luptă. De îndată ce Chimène află de această întâmplare dezastruoasă, renunță la căsătorie și îi spune regelui că vrea ca tatăl ei să fie răzbunat. Regele spune că va face tot posibilul să obțină dreptatea pentru tatăl ei, ucis de Rodrigue, îi răspunde că cererea ei va fi deliberată în plenul consiliului.

Între timp, maurii încearcă să cucerească Sevilla. Rodrigue merge în întâmpinarea lor, îi învinge și salvează regatul. Regele vrea să-i răsplătească vitejia, când Chimène vine să-i reamintească de promisiunea făcută și cere din nou răzbunare. Regele ezită între datoria sa, care este aceea de a-l pedepsi pe ucigașul lui Don Gomès, și înclinația lui care îl determină să-l salveze pe Rodrigue. Prin urmare, Chimène promite să se căsătorească cu oricine îi aduce capul lui Rodrigue. Regele profită de această idee a lui Chimène, dar permite doar o singură luptă, indiferent de rezultat, apoi îi cere lui Chimène să se căsătorească cu învingătorul.

Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza „Cidului”
Sophia Loren și Charlton Heston în El Cid (1961), regia: Anthony Mann
Sursa: cinemagia

Don Sanche, care îi oferise deja lui Chimène șansa să răzbune moartea tatălui său, se prezintă la duel. Lupta are loc în fără prezența regelui și a curții sale. Câteva ore mai târziu, Don Sanche a venit să-și depună sabia la picioarele lui Chimène. Înfrânt și dezarmat de Rodrigue, câștigătorul i-a ordonat să facă acest gest. La vederea lui Don Sanche, Chimène crede că este câștigătorul. Iar acum este nefericită pentru că și-a pierdut tatăl dar și pentru că a rămas fără iubit. Izbucnește în plâns și, fără să-i dea timp lui Don Sanche să vorbească, îi reproșează faptul că l-a ucis pe Rodrigue. Apoi intră regele, urmat de toată curtea sa, și foarte sigur, chiar de mărturisirile lui Chimène, că ea încă îl iubește pe Rodrigue, îi spune că iubitul ei este învingătorul, o laudă pentru devotamentul ei filial și îi cere să-l ierte pe Rodrigue și să-l accepte ca soț. Chimène spune că nu a putut să o facă din devotament pentru tatăl ei dar crede că e mai bine să urmeze sfatul regelui.

„Sire, nu se mai cade să fie tăinuit
Ce n-am putut ascunde oricât m-am chinuit ;
Ştiţi că-l iubeam şi totuşi, în dreapta mea mânie,
Vream să jertfesc o viaţă atât de scumpă mie
Şi maiestatea voastră chiar a putut vedea
Iubirea-mi sugrumată de datoria mea.
Rodrig e mort acuma, şi moartea-i schimbă, iată,
în jalnică iubită vrăjmaşa nempăcată.
Ceruse răzbunare acel ce m-a născut,
Acum să plâng îmi cere amorul meu pierdut;
Luându-mi apărarea în oarba lui pornire
Don Sancho nu-mi
aduse decât nenorocire, Şi-acum să fiu datoare, cum am făgăduit,
S-ajung răsplata celui ce m-a nenorocit!
O, de pătrunde mila o inimă de rege, îndură-te, stăpâne,
revoacă-această lege.
Ca preţ al unei lupte în care am pierdut
Tot ce-aveam scump pe lume, îi las al meu avut,
Don Sancho să mă lase pe mine mie însămi.
îngăduiţi-mi, sire, să-mi plâng în tihnă plânsu-mi.
Jelind, la adăpostul cel sfânt al unui schit
Pân’ ce-oi muri, pe tata și scumpul meu iubit!”

Cidul în românește de Șt. O. losif

Concluzia și analiza piesei

Subiectul piesei lui Corneille este dragostea pe care Rodrigue și Chimène o au unul pentru celălalt. Iubirea celor doi este încercată (ca în cazul tragediei lui Shakespeare, Romeo și Julieta), supusă unui test al rezistenței suprauman, din cauza certei părinților lor. Chimène oscilează între dragostea ei și datoria ei față de propriul tată, într-un mod rațional, urmând parcă destinul personajelor tragice antice, formează suspansul și întorsături de situații care trebuie regăsite în orice acțiune dramatică. Nodul tensionat creat de Chimène este în sine unul dintre cele mai frumoase pe care ni le-am putea imagina. Asta neținând cont de deznodământul piesei. Acest conflict interior al lui Chimène, este dublat de acțiunile care îl au în centru pe Rodrigue, are parte de două victorii, una asupra maurilor, prin care salvează regatul și îl protejează ca eliberator de pedeapsa cuvenită, cealaltă în fața lui Don Sancho, care, în cadrul regulilor cavaleriei, trebuie să ducă la bun sfârșit răzbunarea invocată de Chimène.

Subiectul este ireproșabil privit din toate principiile artei, pentru că se conformează naturii și manierelor specifice epocii invocate. De asemenea, este foarte interesant de privit și cu ochiul nostru asincronic, pentru că ne trezește sentimente atât de admirație cât și de milă. Admirație pentru Rodrigue, care nu ezită să lupte cu contele pe a cărui fiică o iubește; admirație pentru Chimène, care urmărește răzbunarea tatălui ei, respectându-l pe cel care l-a ucis și milă de cei doi îndrăgostiți, care se sacrifică dând deoparte pasiunea lor pentru legea onoarei. Dacă Chimène înceta să-l iubească pe Rodrigue pentru că își îndeplinea datoria de fiu, răzbunându-l pe tatăl său, piesa nu ar mai fi existat. Conflictul rezidă în ce se întâmplă în interiorul personajelor, de aici și frumusețea monologurilor.

Corneille și conflictul cu Academia Franceză. Rezumatul și analiza „Cidului”
Sursa: cinemagia
Numele personajelor folosite în articol au avut la bază numele personajelor în franceză, sunt traduse astfel în română de către Șt.O.Iosif: 
DON FERNANDO, întâiul rege al Castiliei.
DONA URACCA, infantă a Castiliei.
DON DIEGO, tatăl lui don Rodrigo.
DON GOMEZ, conte de Gormaz, tatăl Ximene
DON RODRIGO, iubitul Ximenei.
DON SANCHO, îndrăgostit de Ximena.
DON ARIAS
DON ALONSO gentilomi castilani.
XIMENA, fiica lui don Gomez.
LEONORA, guvernanta infantei.
ELVIRA, guvernanta Ximenei.
UN PAJ al infantei.

Dacă doriți să achiziționați cartea o puteți găsi aici. De asemenea este disponibilă și la Biblioteca Metropolitană sau în online este pe scribd în format pdf.