„Omoară-mă” - un roman despre narațiune, ficțiune și limitele identitareLiteratură

„Omoară-mă” – un roman despre narațiune, ficțiune și limitele identitare

„Omoară-mă”, romanul Anei Maria Sandu (Polirom, Colecția Ego. Proză, 2010), a reușit să mă hipnotizeze încă de la primele 3 pagini, un ton familiar, lipsit de prețiozitate care părea să anunțe o poveste a unui bărbat tânăr lipsit de inhibiții, care mai apoi s-a transformat într-o stranie întâlnire undeva târziu în noapte. O atmosferă de București de acum 11 ani în care credeam că am să mă afund în 218 pagini, totul s-a metamorfozat într-o scrisoare fantastică, o istorisire agonică a unei întâmplări la care nu m-aș fi putut gândi niciodată. După ce am trecut de primele 20 de pagini, afirmația de pe coperta romanului, a început să capete sens.

„Noua carte a Anei Maria Sandu este o poveste sofisticată despre puterea perversă a narațiunii și despre modul în care ficțiunea poate deveni mai „reală” decât realitatea”.

Este povestea Ramonei, despre ultimii ei ani petrecuți în casa unei doamne trecute de 60 de ani, care are puterea de a hipnotiza prin poveștile ei, poveștile ei o fac pe tânără să piardă contactul cu realitatea. Ramona absolvise facultatea de puțin timp și toate cunoștințele pe care și le făcuse în București par să se fi risipit cu totul, nu are prieteni, nu are familie și nici un alt liant cu realitatea decât pe doamna Manea și istoria vieții ei alambicate și fascinante.

Chiar dacă la început îmbracă haina salvatorului, reușind să o pună pe picioare pe Ramona, pe care o regăsește a doua oară pe stradă, aflată într-o stare febrilă foarte profundă, mai apoi se dovedește că ea are nevoie de Ramona pentru a putea să-și exercite puterea de seducere. Lumea doamnei Manea, în care intră Ramona fără să sesizeze de la bun început, pare să fie din cele mai sofisticate, miros de ambră și tocuri călcând cu putere pe pavajul parizian. Iubiri interzise și bolnave cu finaluri din cele mai devastatoare.

„Cred că se făcuse șapte seara și mersesem pe străzi ore în șir. A opta sau, poate, a zecea oară cînd am trecut pe lîngă universitate m-am ciocnit de doamna Manea. Printr-o minune, m-a recunoscut. Arătam jalnic. Am văzut-o ca prin ceață și am înțeles puține cuvinte din ce-mi spunea. Știu că m-a întrebat unde mă duc. Am ridicat din umeri și i-am zîmbit de acolo de sus. Mă aflam la o palmă sau două deasupra pavajului. devenisem incredibil de ușoară și nu mai pășeam ca toți oamenii pe pământ. puteam să mă ridic și să-mi iau zborul printr-o simplă mișcare a degetelor. (…) Mi-a zis că mă găzduiește, că nu poate să mă lase în halul ăla pe stradă. Și-a pus mâna pe obrazul meu într-un fel neîndemânatic. Cred că ardeam nepermis de tare”.

Omoară-mă, Ana Maria Sandu, p. 51

Fiecare obiect în parte din apartamentul doamnei Manea ascunde câte o parte din fostele ei iubiri. Plimbările din Paris, care sunt imprimate în modul în care se raportează la realitatea din jurul ei dar și în modul în care creează pânza de păianjen în care o va prinde pe Ramona. Care într-un final va fi devorată nerv cu nerv, lipsită de apărare va prelua din personalitatea doamnei Manea, nereușind să își mai poate percepe propria tinerețe, vândută în mod inconștient pentru dramele romanești ale bătrânei.

„Omoară-mă” - un roman despre narațiuni, memorie și festele identitare

„Suvenirurile sînt niște obiecte moarte, de care te-mpiedici uneori și le mai arunci când faci curat. Sînt lucruri care au călătorit, care au tras cu ochiul din valize la poveștile din jur. Cele pe care le avea doamna Manea văzuseră multe și știau despre ea istorii pe care eu n-aveam cum să le aflu, probabil, niciodată. Doamna Manea, însă, le păstra și le zicea „nimicuri esențiale”. Îi găsise fiecăruia cîte un loc pe etajeră. Le ștergea de praf o dată pe săptămână, de obicei sîmbăta. (…) De obicei, mă străduiam să nu-i stric momentele astea de intimitate. (…) Era o călătorie care n-o costa nimic, se teleporta și gata, era iar tînără, fatală, mergea la braț cu un bărbat care își acoperise capul cu o pălărie de paie.”

Omoară-mă, Ana Maria Sandu, pp. 62-63

„Mi le imaginam descărnate și cu pielea tocită pe coapse”

Raportul dintre cele două femei se construiește din start pe principiul inegalității. Ramona va fi întotdeauna cea care trebuie să primească, inferioară prin statutul ei de salvat, nereușind să aducă nimic din particularitatea ei în spațiul creat pentru ele. Ramona își poate doar manifesta hipersensibilitatea prin care participă la toate fostele iubiri ale bătrânei. Cea care o pune în ipostaza unui plan de desfășurare a propriei sale nevoi de fabulație, faptul că reușește să stârnească anumite trăiri în tânără, absorbită de fantasmagoriile ei, este un plus, un factor care va deveni foarte important mai târziu.

„Amintirile ei au trecut pâș-pâș la mine în vis, unde și-au fixat piciorușele minuscule și au depus ouă cu nemiluita. Am descoperit că mă descurc perfect cu detaliile, le-am personalizat și puteam să le reordonez cum voiam în poveștile doamnei Manea”.

Omoară-mă, Ana Maria Sandu, p. 69

Întâlnirea lor este și cea care dă startul unei scriituri poetice, cu imagini puternice care te hipnotizează și te fac să nu lași cartea din mână până ce nu o termini. Cred că citită cu întreruperi pierzi ceva din esența romanului, acea stare de „halucinație”, începi să fii rațional și să pui doar semne de întrebare. Problema identității celor două personaje poate să fie atât de chinuitoare cât să te rupă de magia care se desprinde din puterea de dominație a doamnei Manea și supunerea totală a Ramonei. Am urmărit de fiecare dată modul în care Ramona și-a construit o viață alternativă pe baza poveștilor spuse de venerabilă doamnă, care se hrănește cu tinerețea tinerei rupte de realitate. O expresie ce se va dovedi mult mai concretă decât mi-aș fi imaginat că ar putea fi.

„Omoară-mă” - un roman despre narațiuni, memorie și festele ficțiunii

Modul bolnav în care este infuzată viața doamnei Manea în erotism se va transmite treptat și în spațiul ficțional al Ramonei, care va ajunge să se îndrăgostească de unul dintre iubiții doamnei Manea, pe care îl va cunoaște și în realitate pentru o scurtă durată. Devotamentul de care dă dovadă domnul Geo față de bătrână se oprește atunci când o întâlnește pe Ramona. Doamna Manea pierde într-o seară controlul asupra lui Geo, cei trei, ajutați de vin, ating un prim punct al grotescului, de aici în colo totul se va preface în ceva din ce în ce mai greu de înțeles. Ramona, după moartea lui Geo, va spune că are o relație cu fantoma lui, iar povestea lor de iubire este singura care o va salva. Chiar dacă la început nu simțea decât repulsie față de corpului lui îmbătrânit.

„Mă gîndeam că fantoma lui bântuie de nebună pe undeva pe la Saint-Tropez și că, de fapt, e imposibil ca iubitul din tinerețe al doamnei Manea să-și plimbe mîinile pe pulpele mele și pe sînii mei în acele după-amiezi atît de liniștite”.

Omoară-mă, Ana Maria Sandu, p. 73

Raportul dintre cele două femei începe să fie cu mult mai straniu, îți trebuie o rezistență mare să poți face față stranietății tuturor lucrurilor ce urmează, ciudățenia pe care am găsit-o în paginile romanului m-a îmbătat și m-a făcut să vrea să aflu mai mult și să pun de fiecare dată sub semnul întrebării reacțiile Ramonei. Rămâi fără cuvinte, cu greu îmi pot da seama cum a putut cineva să creeze o lume atât de ciudată, dusă până la limita macabrului uneori. Nu trebuie să ai prejudecăți, altfel pierzi întregul farmec al romanului. Doamna Manea are veleități de ordinul fantasticului, cumva mă duce cu gândul la personajele din nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade, romanul are ceva din specificul fantasticului regăsit și în „La țigănci”, „19 trandafiri” dar atmosferă îmi amintește de „Domnișoara Christina”. Felul în care viața Ramonei ajunge să fie în întregime suspendată și cum orice cuvânt spus de distinsa doamnă (vampir) pune toată acțiunea romanului în mișcare este hipnotic și pentru cititor, Ramona este doar filtrul, doar salvata devenită o planșă imensă pentru desfășurarea trecutului unei femme fatale gerontofobe. Deși mă tot întreb dacă Ramona i-a făcut un bine punând punct pentru totdeauna fabulațiilor ei.

Categorii:Literatură

Etichetat ca:, ,