Japonia neînțeleasă sepukku hara-kiri între tradiția niponă și dizgrația OccidentalăIstorie

Japonia neînțeleasă: seppuku („hara-kiri”) între tradiția niponă și dizgrația Occidentală

Japonia a fascinat Occidentul prin diversitatea și stranietatea culturii sale, recunoscută în prezent drept Occidentul Asiei, primul contact cu lumea occidentală a fost o reală revelație pentru noi. În anul 1542 portughezii se abat întâmplător pe meleagurile nipone, descoperind mai multe din tradițiile japonezilor, multe dintre ele fiind atât de specifice încât au fost interpretate greșit. Când descoperă ritul de seppuku (autoeviscerare ) portughezii privesc totul prin prisma Occidentului care are o tradiție creștină pentru care actul suicidal este demn de dispreț. motiv pentru care îl denumesc într-un mod ofensator hara-kiri , termenul face referire la acțiunea de tăiere a burții și se traduce prin „burtă-taie”. Traducerea ritualului printr-o astfel expresie este o mare ofensă adusă sacrificiului seppuku, pe atunci considerat un act nobil, permis doar samurailor. A luat naștere din vechea clasă de războinici samurai din Japonia. Consta în tăierea abdomenului cu o sabie scurtă prin care se credea că sufletul samuraiului este trimis direct în viața de apoi.

Portughezii au avut șansa să descopere Japonia în secolul al XVI-lea, moment în care, insula asiatică decide să deschidă porțile străinilor pentru o scurtă perioadă de timp. Interacțiunea cu Occidentul are o influență negativă asupra acestora, de aceea decid să își reînchidă porțile vreme de 200 de ani. Astfel sunt două secole în care Japonia trebuie să se folosească doar de propriile resurse și să se organizeze numai după principiile interne și, poate surprinzător, prosperă doar prin intermediul propriilor forțe. Ruptura sa față de Occident este cea care i-a imprimat dezvoltarea atipică și fascinantă totodată. Japonia are un impact mare asupra occidentalilor în secolul al XIX- lea, insula păstrând încă o oarecare strictețe față de cei care intrau în Japonia.

Există mai multe motive pentru care samuraii alegeau să recurgă la seppuku, potrivit cu Bushido, codul de conduită al samurailor, li se permitea să se sinucidă ritualic pentru a-și ispăși rușinea față de faptul că au fost lași în luptă sau pentru că au făcut un act necinstit sau pentru că au pierdut sprijinul unui daimyo. A reprezentat și un mijloc de protest dar și o posibilitate prin care un samurai își exprima suferința față de moartea unui lider iubit. Din anii 1400, seppuku, s-a transformat într-o formă comună de pedeapsă capitală pentru samuraii care comiteau crime. În timpul shogunatului Tokugawa în timpul shogunatului Tokugawa, seppuku era folosit ca pedeapsă judiciară. Daimyo puteau cere samurailor lor să se sinucidă.

Samuraii și seppuku

Shogunul putea cere ca un daimyo să comită seppuku. Era mult mai puțin rușinos să comită seppuku decât să fie executat, care era soarta tipică a condamnaților din partea de jos a ierarhiei sociale. Dar de cele mai multe ori li se permitea samurailor care erau învinși în lupte, dar nu uciși, să se sinucidă pentru a-și recâștiga onoarea astfel pierdută. Reputația lui fiind reflectată și în cea a familiei sale. În fiecare dintre cazuri era considerat un act de curaj și de sacrificiu de sine care a stat la baza Bushido. Există chiar și o versiune feminină pentru seppuku numită „jigai”, care consta în tăierea gâtului folosind un cuțit special denumit „tanto”.

Sursa: Profimedia

Chiar dacă în mod obișnuit samuraiul trebuia să își aștepte sfârșitul, acesta putea fi ajutat, solicita ajutorul  unui „kaishakunin” sau un al doilea samuraii. Iar cel din urmă trebuia să îi reteze capul cu o katana imediat după ce samuraiul își sfârtecă abdomenul. Întregul proces era acompaniat de o ceremonie. Printre alte obiceiuri din acest ritual, individul condamnat bea adesea sake și compunea un scurt „poem de moarte” înainte de a se tăia.

Cea mai comună formă de seppuku a fost pur și simplu o singură tăietură orizontală. Odată realizată tăierea, al doilea punct era decapitarea, asta dacă se considera demn de curmarea suferinței. O versiune mai dureroasă, numită jumonji giri, consta dintr-o tăietură orizontală și una verticală. Cel care recurgea la jumonji giri aștepta să sângereze până la moarte. În Japonia cultul sacrificiului de sine era foarte important, de aceea putem descoperi această relație strânsă, bizară pentru noi, dintre etica morții și suicid. Istoria acestui act ritualic este foarte vastă. S-a întins pe o perioadă imensă de timp (1192-1868), istoria lui a fost influențată și de răspândirea budismului, care cultiva ideea efemerității vieții pământești, banalizarea existenței efective contribuie la răspândirea tehnicii seppuku.

Categorii:Istorie

Etichetat ca: