Poveștiri din criptă

Relația mea cu cititul. Jurnalul unui cititor fără țintă

Relația mea cu cititul este una cât se poate de tumultoasă, nu de puține ori, în anii facultății (în care ori am fost invizibilă ori m-am făcut remarcată pentru motive care nu îți fac neapărată cinste…), citeam în mod alert și fără țintă, tot de atât de multe ori am sesizat că este un drum pe care nu îl urmez cum ar trebui, mi-am spus răspicat că e degeaba. Am avut pauze mari în care nu am citit decât ce se cerea la facultate (nereușind uneori să acopăr poate nici jumătate din bibliografia obligatorie pentru cursuri). Oricum s-ar fi înclinat balanța, cert este că mă uit mereu înapoi și identific anumite trăiri sau experiențe din viața mea, în funcție de ce anume și cum anume citeam. Și mă gândesc la împlinirile pe care le-am avut în „carieră” pornind de la timpul dedicat cititului.

Trăgând o linie, despicând realitatea fără pic de milă, adevărul este că nu am reușit să obțin nimic din citit și totuși nu am putut să renunț la activitatea asta definitiv. Cititul nu te ajută, cel puțin nu așa cum m-aș fi așteptat. Este totuși ciudat că într-o lume în care societatea oferă joburi unde se cer aptitudini și competențe, în care cititul este (pentru cei mai mulți dintre noi) hobby sau pasiune (un lux care nu este la îndemâna oricui), dar nu o sursă de venit, suntem încurajați în școli să citim. M-am dedicat cititului într-un mod ceva mai conștient din clasa a IX- a și am citit cu aviditate până în 2015 fără întrerupere.

Din anul 2015 am început să mă poticnesc, după un an în care citeam bibliografii peste bibliografii și bibliotecara de la filiala Metropolitană unde mă duceam, îmi dădea cărți peste cărți și deja ne împrietenisem. Au urmat cred doi ani de pauză, timp în care citeam doar pentru facultate, nereușind să mai trezesc deloc dorința de citit în mine. Din 2017 am început să citesc cu o anume curiozitate, am reînceput să îmi fac liste cu cărți la care aș fi vrut să ajung din 2018, an în care am început și studiile masterale. În 2020 am cumpărat multe cărți fără să fi citit prea multe, aveam două joburi care îmi ocupau toată ziua, de la 8 dimineața până seara târziu, uneori scriam și pe la 3 dimineața, doar să nu îmi uit ideile. De când m-am mutat am început să citesc mai mult și să contorizez diferit și să fiu mai selectivă. Cred că pandemia m-a făcut să acord mai multă atenție literaturii românești contemporane.

Am ceva mai mult timp la dispoziție de aproximativ jumătate de an și vreau să citesc cât mai mult și divers, reușesc să mă dedic cititului de beletristică de cele mai multe ori. Cu dorința de a scrie câteva rânduri despre ce am citit, nereușind în realitate să țin pasul scrisului cu volumul de cărți citite. Acum cred că funcționează mai mult ca un amortizor, mă distrage de la realitate. Ultimii doi ani de zile aproape că mi-au oferit o nouă perspectivă asupra existenței, prefer să observ oamenii de la distanță, îmi place să mă concentrez asupra ce au scris și mai puțin asupra ce fac. E straniu, cred că mare parte din noi simțim că este ceva în neregulă cu oamenii în general, cu noi, că avem nevoie de mai multă empatie și colaborare, cu toate astea (sau poate așa este în cazul meu cel puțin), nu ne putem încrede în celălalt. Acel celălalt care pare să nu se concretizeze, e foarte greu să îți păstrezi integritatea, nu știu dacă a fost așa mereu și observ asta de puțin timp. Poate așa a fost dintotdeauna.

Oameni cu o pregătire care mă fascinează dau dovadă de prea puțină empatie. Poate că asta înseamnă în definitiv să ai un scop, să vrei să realizezi ceva prin orice activitate pe care o faci. Am întâlnit colege de facultate pentru care simpla strângere de mână trebuia să reprezinte ceva, să îți strângă mâna până când, eventual, v-ar fi sărit amândurora ochii din cap… Iar reușita nu ținea de modul prin care te raportai la realitate, în ideea că păzirea strict a propriei tale reușite era tot ce conta în final, fără principii sau cizelarea conferită de citit, cizelare despre care nu puțini profesori mi-au vorbit în facultate (m-am ars destul de tare la capitolul rafinare prin artă și cultură, a se citi aici). Umanitatea și alte asemenea lucruri le înveți prin experiență, iar aici volumul de cărți citite nu are nici cea mai mică importanță. E doar o consolare să îți spui, sau să îi spui copilului: „ce e al (lui) tău e pus deoparte”.

Mă uit înapoi și rememorez orele petrecute în bibliotecă, sau oriunde citind, nu mai știu dacă pe atunci credeam în ceva care se va întoarce spre mine într-un mod benefic. Orbecăi prin trecutul meu „de ficțiune” și printre altele identific ce joburi sau ce așteptări aveam. Pare că cititul a fost un anestezic pentru mine. Știind că lipsa mea de sociabilitate și socializare îmi pun oricum piedici și că în exterior nu pot să mă manifest la adevărata mea valoare (destul de cheesy). Dar să te ascunzi în spatele unei cărți nu te va proteja cu adevărat de realitate. Pentru că vine un moment în care trebuie să înfrunți realitatea și să descoperi că nu ai prieteni aproape atunci când vrei să vorbești cu cineva sau că nu ai timp pentru tine și nici suport financiar, care să îți asigure, de cele mai multe ori, unele dintre cele mai elementare nevoi. Cititul e un lux sau un drog în final, căruia trebuie să găsești o modalitate câtuși de puțin constructivă, prin care să i te dedici.

Categorii:Poveștiri din criptă

Etichetat ca: