Literatură

La capătul lumii cu Haruki Murakami, excurs în lumea modernă a minunilor

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (traducere Angela Hondru, Polirom, 2012) mi-a oferit o experiență diferită, față de celelalte scrieri ale lui Murakami, chiar dacă am întâlnit o serie de elemente specifice lumilor construite de el, am simțit că am de a face cu un roman cât se poate de „aricios”. În ideea că stranietatea pe care am regăsit-o în „compoziția organică” a personajelor-naratori nu m-a făcut să empatizez cu ele atât de mult cum mi s-a întâmplat cu alte personaje ale romanelor sale. Din punctul meu de vedere, în cazul de față, valoarea cărții constă în primul rând în premisa ei. Faptul că Murakami reușește să creeze o ficțiune pe baza unor premise specifice unei cărți de tip S.F. și totuși să redea un discurs existențialist și umanist mi se pare o mare reușită. Cumva l-am apropiat de stilul lui Saramago, aici mă refer la romanul Dublul, așa cum am făcut și cu romanul Reply. În toate trei romanele fiind vorba de fapt despre lupta pentru identitate și umanitate și nu despre o luptă pentru recunoașterea istorică.

Avem poveștile a doi protagoniști care pătrund în două lumi diferite (care în esență se vor dovedi a fi una singură). La început am încercat pe cât posibil să trag o linie între lumea reală, (partea nevăzută a orașului Tokyo, suburbiile în care se ascund mai multe ființe cu apucături ciudate, cu note de canibalism, despre care mai marii țării știu dar nu iau măsuri în privința lor, a cărui personaj-narator este Watashi), o lume în care protagonistul este un fel de cyborg, un om care are implantat un computer, care are posibilitatea să atingă niște puncte inaccesibile oamenilor normali. Cealaltă este o lume a subconștientului, văzută prin ochii personajului-narator Boku. Este un capăt al lumii conștiinței omului (la intarea în orașul de la capătul lumii, protagonistul trebuie să se despartă de umbra lui, care este din cât am dedus și sufletul lui. Partea emoțională prin care poate să iubească și să se bucure de viață).

„- Nimănui nu-i este uşor să se despartă de umbră, continuă bătrânul. Poate că lucrurile nu sunt chiar atât de complicate în cazul unui copil mic, care n-a apucat să se ataşeze de ea. Eu aveam şaizeci şi cinci de ani când m-am despărţit de umbră. Apucasem să trăim multă vreme împreună”
(…)
„- O să urmeze o perioadă destul de dificilă pentru tine. A-ţi pierde umbra e ca şi când ţi-ai pierde dantura. Nu creşte alta în loc. Înţelegi ce vreau să spun?
– Da, vreţi să spuneţi că-mi va fi greu până moare Umbra.
– Am trecut şi eu prin asta, spuse Colonelul încuviinţând. Îmi amintesc foarte bine ce simţeam. E foarte dificil să stabileşti un echilibru între ce-a fost şi ceea ce urmează. Eşti în mare cumpănă. Când apare însă dantura cea nouă, uiţi cum a fost cea veche.
– Adică atunci când nu o să mai am suflet?
Colonelul nu mi-a răspuns la întrebare.”

„La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, Haruki Murakami în traducerea Angelei Hondru

Acțiunea este destul de alambicată și poate mai greu de urmărit. Watashi (din „Țara aspră a minunilor” aka Japonia cvasi-contemporană) este un Computator (jumătate om, jumătate computer) și asistentul (care a trecut printr-un proces de reformare, după care în mod normal ar fi trebuit să moară, cum s-a întâmplat cu alți oameni asemenea lui) unui savant bătrân deținătorul unui laborator din subteranele orașului, care este pândit de întunegrii. Savantul are și o nepoată corpolentă care se îmbracă numai și numai în roz, tânăra este înzestrată cu tot felul de apucături, unele mai ciudate decât altele. Cei doi protagoniști sunt străini față de realitățile în care trăiesc, fiecare în parte nereușind să înțeleagă profunzimile acestora, în definitiv nu ajung să înțeleagă profunzimea propriei lor vieți.

Problema metafizică a cărții rezidă în capacitatea personajelor de a-și accepta soarta sau de-a o depăși. Poate pentru că unul este computator și cumva detașat de propriile trăiri este destul de greu de înțeles (ca de la om la om) iar celălalt trăiește într-o lume în care oamenii și-au pierdut sufletul și tot ce pot oferi este un loc călduț și nu pasiunea vieții, și în care face compasiunea să se estompeze de la sine. Meritul lui Haruki Murakami este că reușește să te țină pe o anume linie de trezire, să urmărești firul logic (atât cât poți) și să vezi cum ar fi lumea așa sau așa.

Problema sufletului se insinuează în ambele povești de viață. Pentru că nimic nu poate să fie mai bine folosit ca plan pentru una dintre cele mai vechi probleme metafizice ale lumii, dacă nu expunerea existenței unui hibrid uman și pe de altă parte renunțarea omului normal în fața suferinței, acea tendință a noastră de a ne abține în a ne implica. Aș numi-o sterilitatea lumii moderne, dispoziția autoimpusă a omului, tendința de a nu te lăsa afectat sau impresionat de acțiunile sau suferințele celorlalți. Și cel mai bine se conturează acest aspect la capătul lumii, unde Boku trebuie să se resemneze, pentru că așa s-ar adapta în orașul acela straniu fără umbre. Un loc în care mâncarea nu are gust, în care nu se poate iubi și unde nu poți să fii fericit și doar mulțumit. Dar el încă viu în interior tot încearcă să afle dacă bibliotecara (vă las pe voi să descoperiți cine este) are sau nu suflet. Partea asta este totuși înduioșătoare, căutarea unei ieșiri unei inimi bătând de iubire te face să meditezi mai mult asupra problemei expusă de Murakami.

Gândeşte-te bine! E foarte important. Dacă poţi crede, indiferent despre ce e vorba, înseamnă că ai o părticică de suflet care lucrează în sensul ăsta. Înţelegi? Când spui că poţi crede, înseamnă că eşti capabilă să laşi loc dezamăgirilor. De la dezamăgiri se ajunge la trădare şi de acolo la disperare. Cam aşa ceva îţi oferă sufletul. Ai suflet?

Categorii:Literatură

Etichetat ca: