Haruki Murakami, cel mai bun companion în „Iubita mea, Sputnik”Literatură

Haruki Murakami, cel mai bun companion în „Iubita mea, Sputnik”

Haruki Murakami a reușit să mă impresioneze poate cel mai mult prin romanul ăsta, în mare parte pentru empatia simțită față de personaje. Mă fascinează și prin faptul că a transmis atât de mult prin atât de puține pagini. Iubita mea, Sputnik (traducere de Andreea Sion, Polirom, 2004, a fost publicată în japoneză prima dată în 1999) nu a părut să fie un roman atât de bun pe cât aveam să aflu până la urmă. Am citit destul de dezinteresată prima jumătate, pe parcursul a două zile, apoi a urmat din nou jocul ăsta specific lui, prin care reușește să farmece, a doua parte am citit-o dintr-o suflare, aproape că nu mi-am dat seama că am ajuns la ultima pagină.

Drumul se înfundă și nimeni nu se mai poate îndrepta nicăieri. (Haruki Murakami)

Romanul urmează linia specifică poveștilor lui Murakami cu fete tinere și frumoase care se pierd undeva, într-un colț de lume și nu le mai poți vedea niciodată. Sumire, prietena personajului-narator K, se îndrăgostește pentru prima oară de o femeie căsătorită, mai mare cu 17 ani decât ea, pe nume Miū. K este un tânăr profesor, care are o relație cu mama unui elev de-al său dar este îndrăgostit de Sumire, în ciuda faptului că iubita lui este îndrăgostită de el. Și cam așa plotul aduce puțin cu acțiunea din piesa de teatru a lui Sartre, Cu ușile închise. Cel puțin tind să cred că la asta face referire Murakami, atunci când prin K spune că toți trăiesc într-o piesă de teatru existențialistă, în care fiecare în parte iubește pe cineva și se simte atras de altcineva, care nu simte la fel pentru el/ea.

„Sunt în Grecia, pe o insulă mică, și iau micul dejun împreună cu o femeie frumoasă și mai în vârstă ca mine, pe care am cunoscut-o abia ieri. Această femeie o iubește pe Sumire, dar nu simte dorință sexuală pentru ea. Sumire o iubește la rândul ei, dar în același timp o și dorește. Eu o iubesc și o doresc pe Sumire. Sumire mă place, dar nu mă iubește și nu e atrasă sexual de mine. Eu sunt atras sexual de o femeie pe care n-am s-o numesc, dar n-o iubesc. Totul e foarte încâlcit, ca o piesă existențialistă. Drumul se înfundă și nimeni nu se mai poate îndrepta nicăieri. Nu mai există opțiuni. Iar Sumire a ieșit din scenă”.

p. 128

Ce mă impresionează foarte mult la Iubita mea, Sputnik este și dispunerea straturilor de adevăr. Romanul pare să fie despre fascinația bărbatului tânăr în fața eternului feminin, apoi despre o relație atipică dintre două femei, apoi despre căutarea marii iubiri, ca într-un final să fie un discurs despre singurătate. Șocul pe care îl resimte K este faptul că se simte singur într-o lumea prea mare și suprapopulată, un paradox existențialist. Suntem prea mulți pe planetă și totuși atât de singuri. Tema căutării unei femei tinere dispărute este folosită și în Cronica păsării-arc, Pădurea norvegiană și chiar în Kafka pe malul mării și În căutarea oii pierdute, este interesant de urmărit rezolvările poveștilor în funcție de genul abordat. Dacă vorbim despre realism știm că femeia părăsește definitiv lumea noastră, moare, dacă abordează un realism magic, femeia are acces la o altă parte a lumii sau pătrunde în altă emisferă, oricum ar fi, personajul principal masculin trăiește cu convingerea că va veni un timp în care se pot întâlni din nou. Abordarea în cazul de față pare să fie în cheie realist magică, despre Sumire nu se spune niciodată că a murit. Pare că există o poartă către altă dimensiune în care ea și naratorul reușesc să pătrundă. Cu toate acestea meditația lui, la condiția omului și singurătate, care închide experiența căutării lui Sumire, pare să spună că niciodată nu o va mai întâlni.

„După ce-am pierdut-o pe Sumire, am descoperit că multe lucruri s-au stins în sufletul meu, lăsându-l gol ca o plajă la reflux. Fusesem aruncat într-o lume pustie și confuză, mohorâtă și rece, unde n-aveam să mai cunosc niciodată ceea ce împărtășisem cu Sumire. Pentru că fiecare dintre noi există unele lucruri pe care le putem avea numai într-o anumită perioadă a vieții. (…) Dar flacăra, o dată stinsă, nu mai poate fi aprinsă din nou. Eu n-am pierdut-o numai pe Sumire. O dată cu ea, am pierdut și această flăcără atât de prețioasă. (…) De ce suntem atât de singuri? De ce trebuie să fim atât de singuri? Suntem atât de mulți oameni pe lumea asta, toți avem nevoie de altcineva și totuși ne izolăm. Pentru ce? Oare Pământul se rotește numai pentru a ne alimenta singurătatea?”

pp. 184-185

Cu toate acestea am putea deduce că nu a rămas total inaccesibilă. Mi se pare un joc atât de bine gestionat, cu sfârșitul poveștii nici închis dar nici deschis, cu dispariția aparent definitivă și totuși sugerând posibilitatea reîntâlnirii cu Sumire. Parcă simți o oarecare nostalgie, un oarecare timp care pare să se fi pierdut undeva în eter. Așa cum Miū a pierdut și ea undeva o parte din ființa ei, sufletul său rămas suspendat undeva, într-o lume în care Miū, cea cu părul încărunțit pentru totdeauna nu poate ajunge. Scena decorporalizării sale reușește să marcheze realismul magic în care urmează să pătrundem cel mai bine în pădurea fermecată accesată mai apoi de K. Echilibrul dintre real și magic este atât de bine menținut încât nu ai cum să nu o crezi pe Miū când spune că a murit ceva important din ea și de atunci nu a mai putut să trăiască viața cu pasiune. Poate să fie scindarea de natură fantastică despre care i-a povestit lui Sumire sau poate să fie blazarea omului trecut prin viață.

„M-am gândit la lumea «de dincolo». Sumire era acolo și probabil că tot acolo era și jumătatea pierdută a lui Miū, cea cu păr negru și cu un apetit sexual sănătos. Poate că s-au întâlnit și se completează reciproc și se iubesc.”

p.184

Romanul îmi pare și o variație pe același timp și cale, de parcă ar aduce noi valențe pentru romanele sale de o mai mare întindere. Cu toate astea, versatilitatea scrierii întrece toate romanele citite de la Haruki Murakami. Tocmai ce am scris cu greu despre La capătul lumii și în țara aspră a minunilor și cartea asta a vindecat toată distanța dintre mine și Murakami, creată de „ariciozitatea” romanului. Modul în care reușește să te captiveze și să creeze personaje atât de bine diferențiate cu trecuturi atât de bine conturate în (mă repet) câteva pagini, mi se pare aproape de necrezut. Analiza stărilor afective reușește să te facă să meditezi la propriile tale „lumi pierdute” și să te întrebi, exact ca personajul K, pentru ce se învârte pământul. Titlul atât de bine ales, trecând de mica glumă dintre cele două femei, Miū și Sumire, exprimă atât de bine condiția umană analizată de scriitor. Sputnik se traduce din rusă fie prin „tovarăș de călătorie” fie prin „satelit”. Sumire este tovarășa de călătorie a lui Miū, însă adevărata semnificație este referirea la contextul satelitului Sputnik lansat de ruși în 1957, la ironia trimiterii obiectului în singurătatea spațiului sub denumirea de „tovarăș de drum”, exprimă relația dintre Sumire și K, care rămâne într-un final singur și astfel Sputnik devine un alt termen pentru singurătate.

Haruki Murakami, cel mai bun companion în „Iubita mea, Sputnik”

Cartea poate fi împrumutată de la Biblioteca Matropolitană de aici.