Maestrul și Margareta despre nebunia care merită trăităLiteratură

Maestrul și Margareta despre nebunia care merită trăită

Romanul Maestrul și Margareta are, fără îndoială, cei mai fericiți eroi ai literaturii ruse, beneficiind de un happy end. Romanul este un tot unitar în care regăsești tot ce are nevoie o operă literară. Este plin de înțelesuri și de acțiune. Reușește să fie amuzant, profund și toate recenziile bune de care se bucură, pot fi confirmate atunci când ajungi să-l citești. Romanul are reputația de unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX și una dintre capodoperele realismului magic. În Rusia este atât de cunoscut încât trebuie doar să menționezi o pisică de mărimea unui porc și un suc de caise care te face să sughiți și toată lumea va ști despre ce vorbești. Este un roman care te face să nu te iei prea în serios, indiferent de cât de rău stau lucrurile.

Te-ai întrebat cum ar arăta o vizită a diavolului, care ar fi prima activitate făcută de el pe pământ? Mihail Bulgakov oferă un răspuns cutremurător. Acțiunea romanului, personajele, conceptele, imaginarul, totul este straniu dar fascinant, îmbătător. Procesul de creație al romanului este, la rândul său, destul de bizar. Apariția acestei lumi fantastice s-a făcut în timpuri foarte grele. A fost scris în perioada dictaturii staliniste, apoi interzis și ars. Scriitorul a reușit să-l reproducă integral pentru că îl știa pe de rost. Poate părea ireal, însă, cartea a fost scrisă pe parcursul a 10 ani. Puțini dintre noi am reuși să ne păstrăm mintea întreagă după o asemenea întâmplare. Oricât de remarcabile sunt detaliile contextului creator al operei, valoarea artistică este mult mai mare. Un fir logic, o expunere și o  siguranță care te cuceresc. Care te fac să crezi că faci parte din poveste.

Prima întâlnire a diavolului cu noul om se face prin intermediul unui poet ateu înfocat, Ivan Potîrev. Diavolul, deghizat în profesorul Woland este un magician străin, care-i prezice moartea editorului Berlioz, prietenul poetului. Convins că este nebun, Berlioz, se duce să  anunțe prezența unui om nebun pe străzi.

„— Aşa, din senin, cărămida nu cade în cap nimănui niciodată, îl întrerupse pe un ton categoric necunoscutul. În ce mă priveşte, vă asigur că ea nu vă ameninţă în nici un caz. Dumneavoastră o să muriţi de altă moarte.
— Ştiţi, poate, de ce moarte anume? se interesă Berlioz cu o ironie cum nu se poate mai firească, antrenându-se într-o discuţie într-adevăr stupidă. N-aţi vrea să-mi spuneţi şi mie?
— Cu plăcere, se grăbi să încuviinţeze străinul. Îl măsură pe Berlioz cu privirea, ca şi când s-ar fi pregătit să-i coasă un costum de haine. Mormăi printre dinţi: „Unu, doi… Mercur se află în a doua casă… luna s-a dus… şase — nenorocire… seara — şapte…” — după care declară cu glas tare, plin de voioşie: O să vi se taie capul!”

O întâlnire bizară ajunge să fie una fatală pentru editorul nostru, care se grăbește să dea un telefon pentru a anunța o prezență stranie în Uniunea Sovietică. Ia în derâdere spusele unui turist nebun, care era și indiscret, doar ce a îndrăznit să se așeze lângă ei fără să îi cunoască, și la plecare l-a rugat să creadă cel puțin în diavol, dacă nu în Dumnezeu.

„Şi, numai decât, veni în goană tramvaiul care cotea de pe Ermolaevski pe Bronnaia, pe o linie nouă, trasă curând.(…) Dar, deodată, mâna îi lunecă şi scăpă aripa portiţei de metal, un picior, ca pe gheţuş. (… ) celălalt picior i se săltă în sus, şi Berlioz fu proiectat drept pe şine. Încercând să se agaţe de ceva, căzu pe spate, lovindu-se nu prea tare de caldarâm. (…) În mintea lui Berlioz cineva striga cu groază: „E cu putinţă?” Din nou, pentru ultima oară, sclipi discul lunii, dar de astă dată destrămându-se bucăţi-bucăţi, apoi se lăsă noaptea. Tramvaiul îl acoperi pe Berlioz şi, lângă grilajul aleii, fu aruncat pe panta pietruită un obiect rotund, întunecat. Rostogolindu-se, porni în salturi pe caldarâm. Era capul retezat al lui Berlioz”.

Așa își face intrarea bizarul personaj. Acompaniat de o suită pe măsură. Azazelo, înalt și subțire, îmbrăcat ponosit cu un zâmbet straniu. Motanul Berlioz, gras, vorbitor, mergând pe două membre  din spate, impertinent și foarte supus. Profesorul Woland va ocupa apartamentul răposatului. În paralel cu acest fir narativ se desfășoară alte două. Al doilea este legat de judecarea lui Pontiu Pilat cu privire la soarta lui Yeshua Ha-Nozri. Și a treia, poate cea mai tristă poveste de iubire, legătura dintre Maestru și Margareta.

O poveste de iubire – Maestrul și Margareta

Avem parte de încă o întâlnire unică în viață. Relația dintre Margareta și Maestru este una de o încărcătură complexă care pare să fi esențializat toate miturile marilor cupluri tragice, de la Dido până la Margareta lui Goethe, dar cea mai impresionantă sursă de inspirație rămâne tot realitatea, viața scriitorului însuși. Ultima iubită a scriitorului a fost rusoaica Elena Sergheevna Şilovschi și, exact ca în roman a fost dragoste la prima vedere. Și, tot ca în roman, Elena era căsătorită. După doi ani de relație, cea pe care o alinta „Mîsea“, „Liusenka“, îi devine soție. Contribuția acesteia în crearea romanului a fost una imensă.

A depus o muncă enormă, pe lângă faptul că și-a anulat personalitatea și așteptările și a jucat rolul de muză pentru personajul Margareta din roman, iubirea ei pentru Bulgakov a făcut din ea (așa cum spunea autorul): „prietena, forţa şi vigoarea inimii (sale) slăbite“. Relația din închipuirea autorului capătă proporții fantastice, personajul feminin ajunge să facă un pact cu diavolul pentru a-l recâștiga pe marele său iubit. Un scriitor amărât, închis la ospiciu pentru un text scris despre viața lui Iisus. Unde regăsim firul narativ care se desfășoară în al doilea  plan al romanului.

„Da, dragostea ne lovise fulgerător, am înţeles acest lucru chiar în aceeaşi zi, chiar peste un ceas, când ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, lângă zidul Kremlinului, pe chei. Stăteam de vorbă, ca şi cum nu ne-am fi despărţit decât ieri, parcă ne cunoşteam de ani şi ani. Ne înţeleseserăm să ne întâlnim a doua zi tot acolo, pe malul râului Moscova, şi ne-am întâlnit. Soarele de mai ne zâmbea. Şi în scurt timp femeia aceasta a devenit soţia mea de taină. Venea la mine în fiecare zi, iar eu începeam s-o aştept de cum se iveau zorile. Cum o aşteptam? Mutam de la locurile lor obiectele de pe masă. Cu zece minute înainte de ora stabilită, mă aşezam la fereastră şi pândeam să aud trântindu-se portiţa veche”.

Margareta rămâne singură într-o lume în care nu s-a simțit niciodată iubită până la venirea Maestrului. Câte poate sacrifica o femeie îndrăgostită? Apariția acestui personaj este destul de bizară pe scena literaturii universale. Mitul pactului cu diavolul se clădește pe structura surprinsă în „Divina Comedie” și în „Faust”. Ambele vorbesc despre două personaje masculine care sacrifică totul pentru o femeie. Printre cei închiși în iad îi descoperim pe Paolo și Francesca, soția unui măcelar. Aceștia sunt uciși într-un acces de furie și gelozie. Iubirea celor doi trece dincolo de moarte. Faust își dorește încă o șansă la viață. Atins de tinerețe, în el, se trezesc nevoia de iubire și fascinația pentru femei. Margareta lui îl fascinează, moment în care se pornește toată întâmplarea nefastă. În care Margareta va fi blestemată de fratele ei ucis de Mefisto, trimisul diavolului.

Manuscrisul interzis despre întâlnirea lui Ha-Nozri și Pilat din Pont

Pilat este foarte fascinat de evreul plin de haz și compasiune și înțelege că are în față un pacifist. Un om care îi spune „om bun” pentru că toți oamenii, în viziunea lui, sunt buni. Cu toate acestea îl torturează pentru a-l face să înțeleagă cum trebuie să i se adreseze, cu termenul de „hegemon”. Pilat este chinuit de o durere de cap chinuitoare (poate să fie cea a lui Bulgakov).

„În roman este explicat foarte detaliat cum se manifestă un atac de migrenă şi se pune mare accent pe osmofobie (n.r. – frica de mirosuri; de regulă persoanele afectate de migrene au şi osmofobie)”. Potrivit declarațiilor unor oameni de știință.

Profesorul Woland reușește să fenteze autoritățile sovietice, demonstrând esența alterată a acestora. Se folosește de mai multe jocuri, de la jonglerii la oferirea unei ploi de bani. Totul este posibil pentru străinul atât de bizar ajuns pe scena Teatrului de Varietăți, care oferă un spectacol de neuitat locuitorilor din Uniunea Sovietică. Woland creează o scenă în care sunt puse mai multe obiecte vestimentare foarte scumpe. Tot ce trebuie să faci este să renunți la hainele tale și să rămâi cu ce apuci din magazinul enorm, unde totul este gratuit. Dar ce se întâmplă cu hainele magice oferite de Woland?

„La lumina vie a puternicelor felinare de pe stradă, văzu jos pe trotuar o doamnă numai în cămaşă şi chiloţi liliachii. Pe cap, ce-i drept, avea o pălăriuţă, şi în mână ţinea o umbrelă. Era cuprinsă de panică, se lăsa ba la pământ, ba dădea să fugă cine ştie unde, şi mulţimea din jurul ei fremăta hohotind. Directorul financiar simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Lângă doamna cu pricina se agita un cetăţean care voia săşi lepede pardesiul de vară şi, de emoţie, nu reuşea să-i vină de hac mânecii în care i se încurcase braţul. La intrarea din stânga se auziră alte chiote şi hohote turbate de râs; întorcându-şi ochii într-acolo, Grigori Danilovici zări o altă doamnă, în desu-uri roz.”

În romanul lui Bulgakov, femeia este singură în fața obstacolelor pentru împlinirea iubirii celor doi. Ea singură reușește, printr-un pact cu diavolul, să salveze relația sa cu Maestrul. O femeie curajoasă, unică în Uniunea Sovietică. Demnă de-a fi regina balului lui Satan. Pentru a face acest lucru posibil, Margareta, își vinde sufletul și devine vrăjitoare. Aceasta acceptă să folosească o cremă magică pentru o schimbare totală.

„Depilate la margini cu penseta, sprâncenele ei se făcură acum mai dese, aşternându-se în două arcade egale deasupra ochilor, deveniţi fără veste mai verzi şi mai vii. Brazda verticală, subţire, care-i tăia rădăcina nasului, apărută atunci, în octombrie, când dispăruse maestrul, pierise acum cu desăvârşire. Pieriseră, de asemenea, şi umbrele gălbui de la tâmple, precum şi zbârciturile abia vizibile, de la colţul ochilor. Pielea obrajilor prinse o culoare egală, trandafirie, fruntea era albă şi pură, iar părul coafat i se despletise. Din oglindă, pe Margareta cea de treizeci de ani o privea o femeie de douăzeci, cu părul negru, cârlionţat. După ce râse pe săturate, se săltă făcând să-i alunece de pe umeri halatul şi, luând o mână de cremă grasă şi uşoară, începu să-şi ungă cu ea trupul, care căpătă deodată o tentă roză şi arămie”.

Balul și încheierea vizitei neașteptate

Așadar, magicianul bizar reușește să își găsească o altă regină pentru balul său. Această Regină Margot în suferință, gata să sacrifice totul pentru iubitul ei. Dar Margareta este o femeie atipică. Finalul nu este cel așteptat de Woland care rămâne surprins la auzul unei asemenea decizii. Chinul suportat la bal trebuia răsplătit, asta se întâmpla de secole.

„Acum de jos lumea venea ca un zid, luând cu asalt parcă rampa pe care stătea Margareta. Trupuri goale de femei urcau printre bărbaţi îmbrăcaţi în frac. Spre Margareta deversau trupurile lor albe şi oacheşe, de culoarea bobului de cafea şi chiar negre de tot. În părul roşcat, negru, castaniu, blond ca inul, în ploaia de lumină jucau şi dănţuiau împrăştiind, risipind scântei pietrele preţioase. Şi parcă cineva a împroşcat cu picături de lumină coloana de bărbaţi ce lua cu asalt scara, de pe piepturile lor ţâşnea lumina unor butoni de briliante. Acum Margareta simţea în fiece secundă buze atingându-i genunchiul, în fiece secundă îşi întindea mâna pentru sărut, chipul i se strânse într-o mască nemişcată de salut.”

Scriitorul ucrainian păstrează un șir logic, al modului de construcție a unui personaj feminin. Margareta se aseamănă puțin cu Dido, fiecare în parte păstrând ceva din mitul Evei. Ambele personaje sunt foarte mândre. Dido, cum ne spune epopeea „Eneida”, nu uită marea greșeală a lui Aeneas, pe care nu-l iartă nici după moarte. Margareta este mândră și nu spune ce dorește la schimb pentru serviciul făcut. Profesorul Woland aștepta să ceară întâlnirea cu Maestrul iubit. Dar ea cere ca suferința unui suflet din iad să fie curmată, o femeie întâlnită la teribilul bal.

„Noi te-am pus la încercare, zise Woland. Nu ceri niciodată nimic! Niciodată! Mai ales de la cei mai puternici ca dumneata, îi laşi să-ţi ofere ei singuri, şi ei îţi vor oferi totul. Ia loc, femeie mândră ce eşti! Woland smulse halatul său de pe umerii Margaretei, şi ea se pomeni din nou lângă el, pe pat. Aşadar, Margot, urmă Woland, căutând să dea o rezonanţă mai blândă glasului său, ce vrei drept răsplată pentru că astă-seară, la balul meu, ai făcut onorurile casei? Ce doreşti pentru faptul că acest bal l-ai petrecut goală? Cum preţuieşti genunchiul dumitale? Ce daune pretinzi de la musafirii mei, pe care adineauri i-ai numit spânzuraţi? Spune! Acum vorbeşte fără sfială, pentru că eu sunt cel care a oferit.”

Mihail Bulgakov vrea să ne gândim la bine și la rău, la lumină și întuneric. Ca să nu fie un predicator despre lucruri, el face acest lucru amestecând mesajul profund cu umorul absurd. Alegeți să fiți genul de persoană care este pregătită să meargă la un azil de nebuni pentru a scrie poezie? La un nivel mai profund, el se întreabă dacă merităm să susținem ceea ce credem noi, chiar dacă consecințele sunt îngrozitoare. Și ne provoacă să trăim o viață în care să ne putem privi în ochi și să fim fericiți cu tot ce suntem. Întotdeauna este lumină în întuneric. Dar mai întâi, trebuie să fii genul de persoană potrivit, pentru a putea vedea cu adevărat.

2 răspunsuri »