Limitele realității. Elena Ferrante - „Povestea noului numeLiteratură

Limitele realității. Elena Ferrante – „Povestea noului nume

În al doilea roman din „Tetralogia Napolitană”, Povestea noului nume, Elena Ferrante mi-a părut că acordă prea multă atenție intrigilor amoroase, cred că o mare parte din carte m-a obosit, parcă a avut și puterea de-a mă enerva pe ici-colo. A trebuit să citesc întregul volum să înțeleg adevăratele mesaje și semnificații. Există, așa cum se spune în final despre reușita literară a Elenei Greco, un anume magnetism și o anume forță în cărțile ei, hazardată afirmația asta, având în vedere că am citit doar două cărți de-ale autoarei, cel puțin până acum. Nu știu de unde vine forța aceasta dar important e ca cititorii să fie capabili să o poată descoperi, altfel ți se poate părea că citești o carte ușurică, cumva ca o telenovelă.

Adevărata carte se ascunde în spatele acestui păienjeniș de intrigi de suburbie, din care reușești să faci diferența între potrivit și nepotrivit, între șansă și neșansă, mai pe scurt este un roman care vorbește foarte mult despre inegalitățile sociale și despre puterea noastră (sau lipsa acesteia) de a putea trece peste. Contrastul dintre Lila și Elena se vede cel mai bine în evoluția lor diferită. Mediul degradant reușește să o distrugă pe Lila, care, dorind să fie bogată, uită de propria ei persoană. Astfel își suspendă evoluția umană, până când se îndrăgostește cu adevărat și umanitatea și dorința de împlinire personală se nasc în ea. Degradarea umană la care este supusă Lila (devenită doamna Carracci) nu ține neapărat doar de mediul în care a crescut, ține și de alegerile sale. Cel puțin asta tinzi să crezi de-a lungul unei părți destul mare din carte.

După ce Lila pierde prima sarcină familia și cunoscuții săi o trimit la medic, unde nu se va duce până ce nu îi va cere asta și Elena Greco. Un lucru care nu vine de la sine pentru că Lila o jignise foarte mult după ce merseseră împreună la o petrecere acasă la profesoara Elenei, doamna Galiani. Petrecere la care Lila îl reîntâlnește pe Nino Sarratore. Medicul îi recomandă Lilei să meargă la băi, refuză acest lucru și spune că nu se duce dacă nu este însoțită de Elena. Cea din urmă este orbită de admirația și iubirea fața de tânărul Sarratore și nu are capacitatea să înțeleagă faptul că se simte atras de Lila. Află de la el că se va reîntoarce la Ischia și atunci ia hotărârea de a merge la băi cu Lila, cu o singură condiție, aceea de a merge la Ischia. Loc în care tânărul Sarratore începe o relație cu Lila, în ciuda eforturilor depuse de Elena pentru a-l cuceri. Aici e un joc în care Elena, vocea narativă, spune că Lila i l-a furat, deși se simte că băiatul încearcă tot timpul să ajungă la Lila prin intermediul Elenei. Proaspăta doamnă Carracci intră în jocul ăsta adulterin din dorința de a-i readuce aminte Elenei că îi este superioară.

„— Tata, ne-a spus dezgustat, personifică pe deplin negarea interesului
general.
Și atunci, fără întrerupere, a făcut ceva neprevăzut. Cu o mișcare
neașteptată, care m-a făcut să tresar, s-a aplecat și m-a pupat pe obraz,
un sărut puternic, zgomotos, apoi a spus:
— Sunt foarte bucuros să te
văd.
Apoi, cu o ușoară stânjeneală, ca și cum și-ar fi dat seama că
expansivitatea aceea putea fi nepoliticoasă față de Lila, a spus:
— Pot să te pup și pe tine?
— Desigur, a răspuns Lila, consimțind, și el (Nino Sarratore) a pupat-o ușor, fără zgomot,
un contact abia perceptibil”.

Povestea noului nume, trad. Cerasela Barbone

Pe fundalul acestor întâmplări se desfășoară jocul mental al Elenei care pare să ducă o luptă continuă cu Lila, rămasă captivă lumii ei nu reușește să își traseze certitudini sau idealuri care să vorbească despre propria ei identitate. Cu toate acestea are vie în minte faptul că există un duo în care fiecare în parte are ceva de învățat de cealaltă. Faptul că anumite decizii au fost luate de fiecare în parte doar pentru a-i demonstra celeilalte că poate face ceva ce pentru ea este imposibil. Iar acest vals sau tango feminin m-a făcut fie să mă plictisesc, fie, în cel mai bun caz, să mă enervez. Faptul că reduce lumea personajului său principal la strict două coordonate devine cât se poate de obositor. Iar tendința aceasta de a esențializa și de a face ca fiecare în parte, atât Elena cât și Lila, să fie când doar bune, când doar rele, face să pălească realismul întâmplărilor. Ori tonul confesiv (și autoironic) din punctul meu de vedere are nevoie de credibilitate. Pregătirea clasicistă (pe care o intuiesc la autoare) cu siguranță nu o face pe Elena Ferrante străină de principiul verosimilității.

Poate m-am raportat la romanul acesta extra-literar și asta m-a făcut să nu înțeleg lipsa Elenei Greco de reacție. În orice caz, după ce am citit și cel de-al treilea volum al tetralogiei, și chiar răsfoit și ultimul volum, pot să spun că nu se ridică la valoarea primului și celui de-al treilea volum al acestei serii. Admit că este nevoie să citești volumul ăsta pentru a putea înțelege ce se întâmplă în Cei care pleacă și cei ce rămân. Admit că ai multe nuanțe care vorbesc despre fața societății europene din acele vremuri dar nu pot să trec peste schematism, tendința de a trage o linie dreaptă între alb și negru.