Istorie

Rolul ateismului în comunism. De ce religia și comunismul nu pot coexista

Ura intrinsecă a comunismului modern față de religie a fost cel mai abitir demonstrată prin modul în care China s-a comportat față de uigurii musulmani. De pe vremea lui Marx, scopul comunist a fost întotdeauna de a crea un „om nou”. Și acesta este și singurul scop al așa-numitelor tabere de reeducare din provincia Xinjiang. Până la trei milioane de uiguri – mai mult de un sfert din populație – au fost supuși spălărilor politice pe creier în cadrul taberelor. Scopul fiind de a-i rupe de credința și cultura lor, făcându-i „potriviți” în sistemul socialist chinez. După cum remarcă cercetătorul Adrian Zenz, cei care sunt eliberați din lagărele de „reeducare” erau de cele mai multe ori încadrați mai apoi în lagăre de muncă forțată, care continuau, de asemenea, să mențină o pregătire ideologică continuă conformă cu gândirea marxistă.

Majoritatea religiilor își cheamă adepții să caute adevărul dincolo de lucrurile acestei lumi. În comunism, lumea efectivă, în care trăim, este tot ceea ce există – o lume a productivității și a bunurilor materiale și nimic altceva. Astfel, regimurile care conduc lumea strict în numele idealului lor caută să distrugă sufletul și să renege orice libertate de conștiință. Credința, speranța, caritatea și răbdarea sunt idei periculoase pentru un sistem care se bazează pe frică și competivitate cultivată prin invidie. Și cum ceea ce este periculos trebuie distrus, comuniștii reeducă toți indivizii care „gândesc periculos”. Pentru a crea edenul comunist pe pământ, credincioșii trebuie să-și abandoneze religia sau, dacă refuză să se dezică de convingerea lor religioasă, să trăiască într-un real infern.

Omul și libertatea

Raportarea omului la realitate sau la viață, are la bază un temei banal în aparență, dar cât se poate de profund, complicat și de straniu, în realitate. Trimite către un paradox ce nu poate fi deslușit niciodată. Filosofia a luat naștere dintr-o întrebare asupra căreia orice om cu simț de răspundere meditează cel puțin o singură dată în viață. „De ce existăm?” Cu siguranță ne-am întrebat care este scopul existenței noastre. Iar nevoia de a ne răspunde la această întrebare este una esențială, una care ne face să ne întrebăm ce este existența sau care sunt originile existenței. Există o nevoie în noi de a trece mai departe de existența în sine, deși metafizica pune altfel în balanță ființa, ființarea, existența etc. Libertatea este văzută la Heidegger ca o cale spre atingerea propriei noastre esențe, prin ea este posibilă lumea:

„Doar acolo unde există libertate, doar acolo există un a-fi-în-vederea-a, doar acolo există o lume. Pe scurt spus: transcendenţa Dasein-ului şi libertatea sunt identice! Libertatea îşi dă singură posibilitatea internă; o fiinţare care e liberă este în sine însăşi în chip necesar una care transcende.”
De cele mai multe ori transcendența este o abordare cât se poate de firească a omului. Cel care privește spre cer și începe să se întrebe care este locul și scopul său în imensitatea Universului. Când te încarci de minunăția diversității și a dimensiunii lumii din jurul tău și a celei din interiorul tău începi să crezi că există ceva anume pentru tine creat. Și, de cele mai multe ori, atribuim importanța existenței noastre prin intermediul divinității.
Umanitatea va rămâne mereu situată în metafizică. Iar metafizica este singura care poate întemeia o eră „în măsura în care menține o umanitate într-un anumit adevăr cu privire la ființarea ca atare în întregul ei, reținând-o totodată acolo”.

Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche

Omul trebuie să aibă mereu siguranța unei alte alternative, a unei existențe care se ridică deasupra a tot ce este în jurul său. Nevoia de mântuire, de visare, de empatie. Omul are nevoie de iubire față de sine și de aproapele său, iubirea față de frumos și de artă. De aceea condamnații care au luat parte la Fenomenul Pitești sau cei din lagărele de concentrare erau însingurați, pierzând legătura cu cel de lângă, cu cel care trece prin aceeași suferință, comuniștii se asigurau că aveau confirmarea unei lumi lipsite de Dumnezeu și de iubirea, nu exista nicio realitate care să aline și, prin urmare, nimic care să ofere un sens suferințelor îndurate. Răutatea asupritorilor era zidul care se interpunea între oamenii, deveniți victime, și lumea ideală spre care fiecare în parte tindea.

Erodarea empatiei era un element cheie în cadrul experimentelor și a torturilor de la Pitești. Tocmai pentru că așa obțineau persoane lipsite de rădăcini gata să facă tot ce era necesar pentru a supraviețui. Să îți asiguri încă o zi de existență, acesta era unicul orizont al deținuților din astfel de temnițe ale suferinței.
După încetarea celui de-al Doilea Război Mondial oamenii au avut parte de o trezire dintr-un coșmar. Întrebarea căreia oamenii de știință au încercat să-i găsească un răspuns, să afle cum de un om este capabil să pună în mișcare o cruzime precum cea practicată în lagărele de concentrarea sau cum de este posibil să ștergi orașe de pe fața Pământului (bomba atomică). Prin intermediul unui experiment s-a încercat studierea obedienței și a rezistenței în fața autorităților, mai ales atunci când individul este obligat să încalce principiile morale.

Despre Experimentul Milgram

Stanley Milgram de la Yale a fost cel care a inițiat experimentul care avea menirea să evalueze capacitatea de supunere a omului în fața unei amenințări. Cât de multe este dispus individul doar pentru siguranța propriei sale siguranțe. Planul experimentului era unul cât se poate de simplu. Voluntarii care participau în schimbul unei sume de bani la un test de memorie în care erau implicați un profesor (adică voluntarul) și un elev (era de fapt un actor). Profesorul trebuia să aplice un curent electric elevului de fiecare dată când greșea.

Elevul era pus să stea într-o altă încăpere, din care putea comunica cu experimentatorul (unul dintre cercetătorii care erau parte din adevăratul experiment) și cu profesorul. Primul pas era ca profesorul să primească o doză din ce urma să administreze ele, un electroșoc, ca un exemplu al electroșocurilor care urmau să îi fie administrate elevului de-a lungul experimentului. Profesorul primea o listă cu perechi de cuvinte. Acesta urma să îi citească elevului primul cuvânt din pereche, urmat de patru opțiuni posibile, din care acesta să ghicească perechea potrivită. La fiecare alegere greșită, elevului i se administra un electroșoc de către profesor, a cărui intensitate devenea, gradual, tot mai puternică (creștea, la fiecare răspuns greșit, cu valoarea de 15 Volți).

Realitate era alta. Actorul care interpreta rolul de elev dădea drumul unei benzi care reda sunete de suferință. Iar, în tot acest timp, de fiecare dată cercetătorul care se afla în aceeași încăpere cu profesorul îl încuraja să apese în continuare, indiferent de sunetele care se auzeau de cealaltă parte. Cel mai dureros este că au fost oameni care au apăsat chiar și după ce nu se mai auzea absolut nimic de cealaltă parte. În prima fază a experimentului de acest tip, făcute de Milgram, procentul celor care au continuat să apese până la capăt, atingând valoare de până la 450 de Volți, a fost de 65% din subiecți.

Miza acestui experiment este aceea că omul când se îndepărtează de victimă este lipsit de empatie. Astfel grozăvia sau cruzimea actului său de exterminare este diminuată. Este tocmai acea banalitate a răului despre care vorbea și Hannah Arendt. Pentru că privirea în ochi a celui căruia ești dispus să-i faci rău pentru asigurarea propriei tale securități te responsabilizează mai mult. Față de apăsarea unui buton care trimite o bombă atomică și extermină un oraș întreg, curmând sute sau poate chiar mii de vieți în câteva minute. Fapt ce ne face să ne întrebăm cum anume se raportează omul față de celălalt atunci când alegi să torturezi, cum ești atunci când ai victima în fața ochilor tăi și preferi să sufere ea și nu tu. De ce erau comuniștii atei și preferau să elimine tot ce se poate din sufletul omului? De ce marile forme de guvernare din secolul trecut îndoctrinau și nu educau? Doar așa putem anula rațiunea. Doar așa putem să devenim fiare, atunci când tot ce ai de salvat ești tu, când tot ce ai de făcut este să supraviețuiești.

Fenomenul Pitești și alteritatea umană

Iar puterea noastră vine din străfundul acesta, unde ne întâlnim cu propriul nostru Dumnezeu. Un om cu o structură spirituală puternică este foarte greu de înrobit. Atât timp cât ai nucleul tău (cel mai ascuns) tare, când te ghidezi după valori, principii și empatie este mai greu să fii manipulat. Însă, de cele mai multe ori, această „reeducare” ținea mai mult de anihilarea esenței umane. Orice mic element care te trimite undeva mai departe de lumea contingentă este libertate și eliberare. Iar comunismul nu avea nevoie de oameni liberi care gândesc și care sunt gata de sacrificiu. Aveau nevoie de instrumente de tortură, de oameni alienați care sunt gata să plece capul atunci când este nevoie.

„Mi-a fost dat să văd cum un om se poate transforma, cu sau fără voia lui, într-un instrument de tortură pentru semenii lui sau cum poate accepta martiriul cu seninătate. Pentru a putea înţelege cum de a fost posibil să se ajungă la asemenea crime, consider că e necesar să se urmărească, pe cât este posibil, evoluţia acestei reeducări diabolic gândite, prin care se urmărea distrugerea fizică şi morală a tuturor celor care au avut curajul să se opună comunismului”.

Fragment din cartea Fenomenul Pitești.

Cu atât mai mult era necesar ca mare parte din condamnați să ajungă la rândul lor persecutori. Acest traseu care se făcea prin intermediul violenței și a umilinței reușea să facă din victime călăi. Era un exercițiu de alterare a identității umane prin punerea oamenilor în situații limită. Nevoia de a rupe tot ce ține de resortul interior al omului are în vedere dezumanizarea. Prin distrugerea orizontului se poate cel mai bine să ucizi tot ce este uman într-o persoană. Omul care se dedică acestei cauze comuniste trebuie să fie lipsit de familie, trebuie să fie lipsit de Dumnezeu, de miză existențială pentru el totul este finit, totul este aici și acum. Nu există mântuire, împlinire personală sau conduită.

Deși termenul de „comunism” se poate referi la anumite partide politice, în esența sa, comunismul este o ideologie a egalității economice prin eliminarea proprietății private. Este vorba despre o comunitate care se vrea cât mai unitară, pornind de la principiul egalității. De la începuturile sale, de acum un secol, comunismul, o ideologie politică și economică care impune o societate fără clase, controlată de guvern, în care totul este împărțit în mod egal, a cunoscut o serie de creșteri și declinuri. Ceea ce a început în anul 1917 în Rusia, a devenit o revoluție globală, devenind o realitate unitară în țări îndepărtate precum China și Coreea până în Kenya și Sudan sau în Cuba și Nicaragua.

Comunismul s-a declanșat de la Revoluția din octombrie a lui Lenin și s-a răspândit în China odată cu ascensiunea lui Mao Zedong la putere și în Cuba, odată cu preluarea lui Fidel Castro. A fost ideologia din spatele unei părți a Războiului Rece și a văzut un declin simbolic odată cu căderea Zidului Berlinului. Astăzi doar o mână de țări rămân sub conducerea comunistă. Mai jos este o cronologie a evenimentelor notabile care au modelat arcul comunismului în istorie

Legile comunismului, exprimate de Karl Marx, se concentrează pe ideea că inegalitatea și suferința rezultă din capitalism. Sub capitalism, oamenii de afaceri și corporațiile private dețin toate fabricile, echipamentele și alte resurse numite „mijloacele de producție”. Acești proprietari, conform doctrinei comuniste, pot exploata apoi muncitorii, care sunt obligați să-și „vândă” munca contra salariilor.

Clasa muncitoare – sau „proletariatul” – trebuie să se ridice împotriva proprietarilor capitaliști sau „burgheziei”, conform cu idealurile comunismului, și să instituie o nouă societate fără proprietate privată, fără clase economice și fără profit. Comunismul diferă de socialism, deși cele două au asemănări. Ambele filozofii pledează pentru egalitatea economică și proprietatea statului asupra diferitelor bunuri și servicii. Cu toate acestea, socialismul funcționează de obicei prin structurile democratice existente ale țărilor capitaliste.

Socialismul și comunismul sunt în esență filosofii economice care susțin mai degrabă proprietatea publică decât cea privată, în special a mijloacelor de producție, distribuție și schimb de bunuri (adică de a face bani) într-o societate. Ambele își propun să rezolve problemele pe care le consideră create de un sistem capitalist de piață liberă, inclusiv exploatarea muncitorilor și o prăpastie în creștere între bogați și săraci. Dar, în timp ce socialismul și comunismul împărtășesc unele asemănări de bază, există și diferențe importante între ele. Karl Marx și originile comunismului. Socialismul a apărut ca răspuns la schimbările economice și sociale extreme cauzate de Revoluția Industrială, și în special luptele muncitorilor. Mulți muncitori au devenit din ce în ce mai săraci, chiar dacă proprietarii de fabrici și alți industriași au acumulat bogăție masivă.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, primii gânditori socialiști precum Henri de Saint-Simon, Robert Owen și Charles Fourier și-au prezentat propriile modele de reorganizare a societății pe linii de cooperare și comunitate, și nu pe competiția inerentă capitalismului, unde piața a controlat oferta și cererea de bunuri. Apoi a venit Karl Marx, filosoful și economistul politic german care avea să devină unul dintre cei mai influenți gânditori socialiști din istorie. Cu colaboratorul său Friedrich Engels, Marx, a publicat Manifestul comunist în anul 1848, care a inclus un capitol care critica acele modele socialiste anterioare lor drept realități „utopice” complet nerealiste.

Marx a susținut că toată istoria era una a luptelor de clasă și clasa muncitoare (sau proletariatul) ar trebui să aibă parte de întâietate, în mod inevitabil, asupra clasei capitaliste (burghezia) și că va trebui să dețină controlul asupra mijloacelor de producție, ștergând pentru totdeauna toate diferențele sociale, abolind clasele. Comunismul, numit uneori socialism revoluționar, a luat naștere și ca o reacție în fața Revoluției Industriale. Marxiștii fac referire la socialism ca la o primă fază necesară în drumul de trecere de la capitalism la comunism. Marx și Engels nu au ținut să marcheze diferența în mod consecvent sau clar între comunism și socialism, ceea ce a contribuit la asigurarea unei confuzii durabile între cei doi termeni.

Comunismul diferă de socialism, deși cele două au asemănări. Ambele filozofii pledează pentru egalitatea economică și proprietatea statului asupra diferitelor bunuri și servicii. Cu toate acestea, socialismul funcționează de obicei prin structurile democratice existente ale țărilor capitaliste. De fapt, aproape toate țările capitaliste au unele caracteristici socialiste, cum ar fi școlile publice și programul de securitate socială din Statele Unite. În schimb, comuniștii afirmă că sistemele economice și politice capitaliste trebuie să fie complet răsturnate prin revoluție. Din punct de vedere istoric, astfel de revoluții comuniste nu și-au dat niciodată utopiile de egalitate.

Teoria comunistă prezice că, după revoluția proletariatului, liderii trebuie să preia temporar controlul asupra statului, conducându-l spre o „adevărată” societate comunistă. Astfel, guvernele Uniunii Sovietice, China comunistă, Cuba și alte state comuniste au fost la început concepute ca state provizorii. În practică, aceste guverne „temporare” s-au menținut la putere, supunându-și cetățenii adesea controlului autoritar. Ideologia comunistă afirmă, de asemenea, că aceste revoluții ar trebui să se răspândească pe tot globul, să nu fie limitate la țări individuale. Acest lucru explică antagonismul istoric dintre națiunile capitaliste și comuniste – în special lungul război rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică.

1 răspuns »