Perspectiva lui Euripide asupra mitului Elenei din TroiaMitologie

Perspectiva lui Euripide asupra mitului Elenei din Troia

Euripide (480 a. Chr. – 400 a. Chr.) este unul dintre cei trei mari tragedieni greci, alături de Sofocle și Eschil, ar fi scris undeva la aproximativ 90 de opere, tragedii și comedii. Importanța operei sale rezidă în primul rând în faptul că a creat o nouă perspectivă asupra abordării acțiunii din cadrul tragediilor, sporind importanșa intrigii în structura tragediei. Tragedia Elenei din Troia nu este cea mai cunoscută tragedie scrisă de el , însă este una dintre cele mai interesante opere de, ale lui. A fost interpretată pentru prima dată în anul 412 a. Chr. Tragedia scrisă de Euripide pornește de la o mai veche speculație iterată de Herodot, potrivit căreia Elena ca atare nu exista, era o himeră sau o fantomă, iar adevărata soție a lui Menelau nu ar fi fost implicată în Războiul Troian. Aceasta și-ar fi petrecut timpul în Egipt pe toată durata războiului, după ce ar fi fost dusă acolo de către Hermes (varianta aceasta a mitului ar fi fost și sursa de inspirație a poemului epic scris de Hilda Doolittle). Practic războiul a fost ținut în numele unei himere, Hera fiind responsabilă pentru apariția ei. E un mod de a se răzbuna pe muritori pentru ceva ce se numește Judecata lui Paris.

Războiul Troian este un mit care are la bază unul dintre cele mai cunoscute mituri ale Greciei Antice, Mărul Discordiei. Zeița care nu fusese invitată la o petrecere din Olimp, drept pentru care își face apariția neinvitată, aruncă un măr pe masă, acesta se oprește în dreptul zeițelor Hera, Atena și Afrodita, spunând că este destinată celei mai frumoase. Zeițele cred, fiecare în parte, că e pentru ea, motiv pentru care se contrazic și într-un final iau decizia să întrebe un muritor care este cea mai frumoasă dintre ele. Fiecare în parte îi oferă ceva la schimb pentru titlul de cea mai frumoasă dintre zeițe, Afrodita reușește să-l câștige de parte ei când îi spune că îi va oferi la schimb pe cea mai frumoasă femeie din lume, Elena din Troia. Afrodita îl convige pe fiul ei, Eros, să o facă pe Elena să se îndrăgostească de Paris și cei doi se retrag apoi în Troia, războiul se declanșează când Menelau vrea să își recapete soția. Este probabil cea mai cunoscută femeie din mitologia greacă.

Perspectiva lui Euripide asupra mitului Elenei din Troia


Credem că știm povestea – celei mai frumoase femei din lume și a războiului enorm la care a dus plecarea ei. Cu toate acestea, povestea ei este mult mai complexă decât cei mai mulți dintre noi își pot imagina. A fost ea cu adevărat femeia care a făcut să fie lansate în larg o mie de nave? Cea mai cunoscută versiune a mitului Elenei din Troia este cea creată urmând ciclul epic grec, în special, al lui Homer, în Iliada și Odiseea. După ce l-a vizitat pe Menelau, regele Spartei, tânărul prinț troian Paris, a fugit împreună cu soția lui și a dus-o în Troia. Ca răzbunare și de indignarea resimțită din cauza insultei aduse, Menelau și fratele său, regele Agamemnon, au lansat o expediție de mari dimensiuni împotriva cetății Troiei, ducând la un asediu care a durat zece ani. După căderea Troiei, Menelau și Elena s-au întors în Sparta, unde au trăit încă o dată ca rege și regină. Aceasta este cea mai cunoscută versiune a mitului. Cu toate acestea, există o altă versiune foarte diferită a acestei povești, mai puțin cunoscută.

Poetului grec Stesichorus, unul dintre cei nouă poeți lirici ai Greciei Antice, i se atribuie crearea unei perspective alternative asupra Războiului Troian. În ciuda faptului că mare parte din opera sa nu a rezistat trecerii timpului, un segment cheie a fost conservat, ne-a parvenit un citat important referitor la Elena din Troia, în care se spune că povestea nu este reală. Elena nu a fost adusă cu adevărat în Troia de Paris. Elena ar fi fost înlocuită de un eidolon – un fel de versiune greacă veche a unei fantome. Eidolonul este un doppelgänger (geamăn sau dublu) complet convingător al reginei spartane, păcălind pe toți cei care o văd, dar nu este cu adevărat ea. Adevărata Elena a fost dusă de zei în Egipt, unde a stat pe toată durata Războiului Troian. Aici locuia sub protecția regelui egiptean Proteus, în timp ce eidolonul era în Troia. Nici unul dintre troieni și nici dintre ahei nu știau adevărul și războiul a fost purtat, în esență, pentru nimic.


Aceasta este versiunea mitului pe care Euripide – cel mai experimental și îndrăzneț dintre cei trei tragici greci ale căror opere ne-au parvenit- l-a folosit ca bază a piesei sale Elena. Euripide a fost, de asemenea, influențat de către sofistul grec Gorgias, care avea idei similare. Când o întâlnim pe Elena lui Euripide cunoaștem o eroină a cărei esență este mult mai credibilă, această eroină este o figură mult mai tristă, izolată, și mult prea conștientă de evenimentele războiului și, mai mult, de vina care i-a fost atribuită în mod eronat.

Piesa se concentrează pe distincția dintre nomos numele lucrului și physis – realitatea unui lucru. Este o explorare a modului în care ceea ce spun oamenii despre noi poate evoca o imagine care este complet îndepărtată de realitatea a ceea ce suntem și totuși rămâne o forță puternică. Elena este conștientă de faptul că grecii o consideră o adulteră, când, în realitate, a fost complet fidelă soțului ei. Știe că este blamată pentru numărul mare de decese din război, iar ea nu a avut cu adevărat nimic de-a face cu asta.

Euripide îl prezintă și pe Menelau în timpul reîntoarcerii sale – sau nostos – după războiul troian. Naufragiat în Egipt, Menelau este acum un bărbat care și-a pierdut prestanța, care arată ca un cerșetor, pretinzând că este rege și nu știe cât de aproape este de a-și găsi adevărata soție. Tragedia greacă este renumită pentru scenele sale de recunoaștere, iar această piesă prezintă una dintre cele mai emoționante reîntâlniri, când ambii soți sunt copleșiți de faptul de a fi din nou în prezența celuilalt. Dar asta nu le garantează fericirea.


Protectorul Elenei, regele Proteus a murit, iar fiul său Theoclymenus intenționează să se căsătorească cu ea, crezând că Menelau a murit în naufragiu. Euripide scrie o formidabilă „tragedie de evadare”, alături de alte tragedii precum Iphigeneia. Aceste tragedii sunt oarecum îndepărtate de conceptul a ceea ce considerăm în mod normal a fi „tragediile”. Tipul ăsta de tragedii au fost interpretate pe aceleași scene ca faimoasele tragedii ale dramei lui Oedip sau ale lui Atreus, tiparul lor le apropie mai degrabă de o poveste de dragoste medievală: povești de aventură și dragoste, desfășurate în țări îndepărtate, care au un tiran ticălos la pândă.


Tragedia se încheie cu apariția lui Castor și Pollux – Dioscurii. Aceștia acționează ca un deus ex machina în piesă, rezolvând conflictul și asigurându-se că Elena și Menelau sunt liberi. Într-o tragedie preocupată cu raportarea omului la realitate, descoperind cât de înșelător poate fi un nume, este o ironie faptul că personajele care rezolvă conflictul au un nume atât de necunoscut. În alte variante ale mitului, eroii sunt transformați în stele și devin o costelație, ca niște gemeni, cunoscuți de romani sub numele de Gemenii.

Categorii:Mitologie, Teatru

Etichetat ca:, ,

2 răspunsuri »