Literatură

Milan Kundera între rațiune, filosofare și acțiune. Omul în „Insuportabila ușurătate a ființei”

Am citit Insuportabila ușurătate a ființei destul de greu, pe parcursul a aproape o săptămână, asta după ce aproape am încheiat seria Tetralogia Napolitană a Elenei Ferrante, al cărei ultim volum l-am abandonat, citind cel de-al treilea volum în aproape două zile, mi-au rămas câteva zeci de pagini pentru a treia zi. M-a epuizat și parcă am simțit frustrarea personajului-narator, din a cărei mărturisire te dezamăgește lipsa ei de verticalitate în ce privește interacțiunea cu sexul opus. Trecând peste, Milan Kundera (n. 1929), m-a cucerit prin orientarea lui spre discursul filosofic, reușind să propună o realitate palpabilă pentru fiecare schemă filosofică prezentată sau am putea spune că a oferit o explicație filosofică pentru fiecare trăire sau acțiune umană, parcă încercând să găsească logica și rațiunea din spatele existenței omului.

Dacă citești descrierea acțiunii vei crede că este o carte ușurică, asupra căreia nu te vei opri să meditezi prea mult. Crezând că este vorba despre câteva intrigi amoroase fără nicio profunzime a trăirii. Pe mine m-a frapat contrastul dintre renumele cărții, o carte la care țineam să ajung de câțiva ani, și descrirea acțiunii sale, în care se spune că romanul urmărește parcursul a două cupluri, a căror viață se intersectează la un moment dat. Nimic mai frivol m-am gândit. După ce am citit cartea am început să sondez ceva mai mult, prin urmare am aflat că această stupoare au avut-o și alți iubitori de literatură, atunci când au comparat valoarea romanului cu anumite interpretări simpliste, ba chiar autorul a fost dezamăgit de modul în care a fost interpretat romanul în ecranizarea lui din anul 1988.

Milan Kundera între rațiune, filosofare și acțiune. Omul în „Insuportabila ușurătate a ființei”

Miza lui Kundera, cred eu, a fost de a crea un concept, pe care l-a format folosindu-se de conceptele care au stat la baza înființării metafizicii occidentale, plecând de la conceptul de eterna reîntoarcere a aceluiași a lui Nietzsche, oprindu-se de mai multe ori asupra dihotomiei parmenidiene originare a metafizicii dintre Adevăr și Aparență, extrapolând până la mitul biblic dintre bine și rău, reinterpretând mitul lui Adam și Eva, până la felul în care se raportează Sfinții Părinți la modul în care omul a pierdut Paradisul, și chiar tema muzicala beethoveniană, ess muss sein (vezi paginile 36-40), totul pentru a înțelege ce este fericirea sau viața în sine.

„Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negație, că viața care dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai revine, se aseamănăcu o umbră, e lipsită de greutate, e dianinte moartă și dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumusețe nu înseamnă nimic. Nu trebuie să ținem seama de ele mai mult decât un război între țări africane din secolul al paisprezecelea, care n-a schimbat cu nimic fața lumii, în ciuda faptului că în el și-au găsit moartea , în chinuri de nedescris, trei sute de mii de negri”.

Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, trad. din cehă de Jean Grosu, Humanitas, București, 2018, p. 7.

Acțiunea romanului este plasată în Cehia comunistă, al cărei parcurs istoric este afectat de dominația rusă, viața la nivel istoric și personal fiind influențată de normele impuse de ruși. Astfel, reușim să înțelegem chinul prin care au trecut cehii, prin urmărirea cuplurilor Tomas și Tereza și al Sabinei și al lui Franz. Pornind de la caracterul fiecăruia în parte, autorul prezintă diverse paradigme existențiale, desfășurând personajele sale pe un plan istoric tumultos. De exemplu, despre Sabina știm că privește trădarea ca pe cel mai important aspect al vieții, prin intermediul ei reușind să nu se supună legilor căpătate în familie. Prin natura ei de a fi cea care tradează, este pe rând amanta lui Tomas și a lui Franz, nereușind să i se dedice într-un final lui Franz care se hotărăște să se despartă de soția lui, care nu-l mai iubește.

„Drama unei vieți poate fi oricând exprimată prin metafora greutății apăsătoare (…) Dar, la drept vorbind, ce i se întâmplase Sabinei? Nimic. Părăsise un bărbat, fiindcă a vrut ea să-l părăsească. A urmărit-o el după aceea? I-a făcut mizerii? A încercat să se răzbune? Nicidecum. Drama ei nu era drama greutății, ci a ușurătății. Peste Sabina nu căzuse povara greutății, ci insuportabila ușurătate a ființei. Până aici, clipele trădării o exaltau și o umpleau de bucurie, la gândul că în fața ei se deschidea un nou drum și la capătul acestuia o nouă aventură a trădării. Dar dacă, într-o bună zi, acest drum se va sfârși? (…) Sabina simțea un vid în jurul ei.

p. 135

Milan Kundera se folosește foarte bine de modul prin care cele două femei, Sabina și Marie-Claude, soția lui Franz, interpretează iubirea, prima dintâi preferând doar ideea de trădare, pe când cealaltă speculând ideea de pasiune, aruncând în stânga și în dreapta cuvinte din lexicul iubirii și devotamentului, fără să simtă cu adevărat. Franz reinterpretează declarația fatală de iubire pe care soția lui i-o făcuse în tinerețe, spunându-i că se va sinucide dacă o părăsește.

Pornind de la condiția femeilor căsătorite, de data aceasta Marie-Claude și Tereza, soția lui Tomas, Milan Kundera vorbește despre Destin, despre ceea ce numește el ușurătate a ființei și greutate a ființei. De-o parte fiind vorba despre ușurătatea ființei, unde Tomas meditează asupra relației sale cu Tereza, al cărei rol îl identifică prea puțin important în primă instanță, dat fiind că întâlnirea cu ea a fost cumulul a mai multor evenimente întâmplătoare. Aici identificând ușurătatea ființei, posibilitatea de a te îndrăgosti iremediabil de cineva pe care l-ai cunoscut într-un mod absolut întâmplător. Fiind convins de faptul că același sentiment profund de iubire l-ar fi putut simți pentru oricine altcineva i-ar fi ieșit în cale într-un moment oportun. Iar ceea ce se întâmplă întâmplător se transformă în acel Trebuie al lui Beethoven, acel necesar existențial, Destinul.

Ușurătatea ființei reieșind cu atât mai mult din modul prin care se raportează Marie-Claude la iubire, fiind superficială, aruncând peste tot, pentru tot felul de lucruri, declarații de iubire, atașându-se în mod superficial de oameni și de evenimente, în ciuda fidelității sale exemplare față de soțul ei. Contrastând cu devotamentul demonstrat de mai multe ori de Tomas față de soția lui, în ciuda faptului că o înșela cu două-trei femei zilnic. Nereușind să ascundă asta de Tereza, știind că o rănește, dorindu-și să nu o supere absolut deloc, și totuși lăsând-o să afle de toate infidelitățile sale, pentru că era mult prea preocupat de propria lui împlinire, erotismul în cazul său fiind un alt mod de a se apropria de oameni.

Relația dintre Tomas și Tereza surprinde cel mai bine diferența dintre ușurătatea și greutatea ființei. Tomas reușește să își dea seama de faptul că singura femeie care reușește să își imprime trăirea poetică în sufletul lui este Tereza, interacțiunea cu celelalte femei fiind o simplă explorare fizică, un altfel de cunoaștere a lumii. Dovada supremă de iubire față de Tereza este cuprinsă în episodul întoarcerii sale în Cehia, chiar dacă și-a pierdut meseria sa de medic chirurg, știe că doar aici, alături de ea, reușește să fie fericit. Un alt prilej prin care se subliniază stranietatea ușurătății ființei, faptul de a-și fi sacrificat întreaga viață Terezei nu îl face să se oprească din aventurile sale cu tot felul de femei.

Sunt foarte multe aspecte ce merită a fi menționate, cu toate acestea nu aș vrea să ofer mai mult decât este necesar, altfel ar dezvălui prea multe din esența romanului. Am să închei spunând că romanul reușește să nu te emoționeze prea tare, cel puțin în 90% din el, nu am empatizat foarte tare cu personajele, autorul neoferindu-ți destul timp să cunoști niciun personaj, fiind mai mult pretexte pentru filosofare și filosofie. Cu toate acestea, Tereza și Tomas sunt ceva mai umani, iar legătura dintre ei doi te face să visezi puțin și la mitul adroginului, despre care se dezbate în câteva pagini, dar ce te va face, în mod paradoxal să te emoționezi va fi sfârșitul unui necuvântător (nu dau mai multe spoilere decât e cazul). Pasaj în care descarcă mai multe sentimente și înțelesuri decât în aproape tot romanul. Milan Kundera îmbină cred că aproape de perfecțiune cele mai importante coordonate ale unui roman de succes, emoție, filosofie, acțiune și personaje.

Milan Kundera între rațiune, filosofare și acțiune. Omul în „Insuportabila ușurătate a ființei”

2 răspunsuri »