Scurtă prezentare a capodoperelor centrale expresionisteArtă

Scurtă prezentare a trei capodopere centrale expresioniste

Expresionismul este recunoscut ca unul dintre principalele curente artistice de la sfârșitul secolului al XIX- lea și începutul secolului al XX- lea, iar felul în care artiștii se axau spre a cultiva exprimarea propriului eu într-un mod extrem de subiectiv, într-o manieră personală și spontană, a influențat artiștii și mișcările de artă moderne. Expresionismul poate fi interpretat, în aceeași măsură și ca o tendință a artei germanice și nordice din chiar perioada Evului Mediu european, în mod special, în perioadele de schimbare socială sau de criză spirituală și, în acest sens, este o reacție împotriva tendințelor raționaliste și clasiciste ale Italiei și mai târziu ale Franței. Cu și mai multă exactitate se poate spune că expresionismul, văzut ca stil sau mișcare distinctă, numește un număr de artiști germani, precum și a celor austrieci, francezi și ruși, care au devenit activi în anii de dinaintea Primului Război Mondial, care s-au manifestat și pe tot parcursul perioadei interbelice.

Expresionismul este la bază o reacție a artiștilor împotriva obiectivismului, este un stil artistic prin care se încearcă reprezentarea trăirilor interioare ale creatorului. În pictură sunt suprinse reacțiile personale ale artiștilor cu privire la lumea exterioară lor. Scopul acesta este atins prin utilizarea mai multor tehnici, prin intermediul cărora reușesc să comunice privitorului sentimentele lor, vom întâlni în operele de artă expresioniste distorsionări, primitivism, exagerare și multă fantezie. Toate aceste elemente sunt cultivate prin intermediul unei vitalități alese, în pictură fiind reprezentate printr-o dinamică violentă, discordantă, a lumii.

Scurtă prezentare a începutului expresionismului- Școala expresionistă germană

Rădăcinile școlii expresioniste germane sunt  în lucrările lui Vincent van Gogh, Edvard Munch și James Ensor, fiecare dintre ei a dezvoltat un stil de pictură extrem de personal în perioada cuprinsă între anii 1885–1900. Aceștia au folosit toate elementele expresive ale culorii și liniei pentru a explora teme dramatice, încărcate de emoții, pentru a transmite senzațiile resimțite în fața fricii, groazei și a grotescului, sau pur și simplu pentru a celebra natura cu o intensitate halucinantă. S-au desprins de reprezentarea prozaică a naturii pentru a exprima perspective sau stări de spirit mai subiective, decât se făcea în perioada vieții lor.

Scurtă prezentare a capodoperelor centrale expresioniste
Țipătul , în norvegiană și original Skrik, unul dintre cele patru tablouri ale pictorului norvegian Edvard Munch (1863-1944) realizate între 1893 și 1910

De-a lungul carierei sale artistice, Munch, s-a concentrat pe reprezentarea, în cadrul unor portrete distorsionate, încărcate emoțional, unor scene ale morții, agoniei și anxietății. Opera sa cuprinde cam toate temele și stilurile care au fost adoptate mai târziu de expresioniști, și apoi de artiștii moderni. Aici, în cea mai cunoscută pictură a lui, este descrisă lupta dintre individ și societate. Fundalul din Țipătul a fost inspirat artistului în timp ce mergea de-a lungul unui pod cu vedere la Oslo. Iar, după cum își amintea Munch imaginea originală surprinsă, arăta așa:

„Într-o seară, mă plimbam pe un drum, orașul era pe o parte și fiordul sub. M-am simțit obosit și bolnav. M-am oprit și m-am uitat peste fiord – soarele apunea și norii deveneau roșii ca sângele. Am simțit un țipăt trecând prin natură; mi se părea că am auzit țipătul. Am pictat acest tablou, am pictat norii ca și cum ar fi fost sânge. Culoarea țipa. Asta a devenit Țipătul.”

În ciuda faptului că Munch nu a văzut scena exact așa cum a fost redată în pictura sa, Țipătul, evocă emoția puternică pe care a trăit-o atunci și reprezintă o imagine totalizatoare a anxietății resimțite de om în fața lumii tangibile. Reprezentarea experienței de natură emoțională a artistului în fața unei scene a realității este în fond baza interpretărilor artistice ale expresioniștilor. Tema înstrăinării, așa cum este reprezentată în această pictură, va fi sursa de inspirație care se va impune pe tot parcursul secolului al XX-lea, influențând cel mai mult artiștii expresioniști, care au descoperit în ea o trăsătură centrală a vieții moderne.

Călărețul albastru, în germană Der Blaue Reiter, o pictură de-a lui Vasili Kandinski din anul 1903

Der Blaue Reit este și numele unui grup de artiști, creat tot de Vasili Kandinski în anul 1911. Impactul pe care l-a avut acest tablou, atât de simplu în aparență, a fost unul foarte mare, fiind expresia însăși a stilului specific artistului, operele sale fiind create prin îmbinarea elementelor specifice impresionismului și expresionismului deopotrivă. Reprezentând o legătură între postimpresionism și mișcările expresioniste, care se aflau pe atunci în plină expansiune, pictura lui Kandinski a devenit emblema multitudinii de căi expresive, preluate de avangarda de la München. Vasili Kandinski a fost un pionier al abstractizării în arta modernistă și a creat o punte cuprinzătoare între postimpresionism și expresionism.

Chiar dacă are influențe impresioniste ușor de observat în tehnică și stil, impasto-ul, culoarea îndrăzneață și tușele ușor aspre sunt elemente ale expresionismului timpuriu. Natura abstractă a operei invită, de asemenea, spectatorul la mai multe interpretări; unii au pretins că văd un copil în brațele călărețului.

Scurtă prezentare a capodoperelor centrale expresioniste
Noapte înstelată, pictorul olandez Vincent van Gogh, realizată în anul 1889

În ciuda faptului că este recunoscut pentru oprele sale care se înscriu în mișcarea artistică postimpresionistă, Vincent van Gogh (1853-1890), rămâne un artist care a influențat dezvoltarea expresionismului de mai târziu, atât prin operele sale impresioniste, postimpresioniste, cât și prin mai puținele sale opere de factură expresionistă.

Noaptea înstelată este probabil una dintre cele mai celebre și totuși cele mai evazive lucrări de-ale sale. Primul lucru pe care observatorul îl vede este cerul copleșitor al nopții, care reprezintă cea mai mare parte a fundalului. Liniile sale drepte care se transformă în linii curbe și apoi în sfere, liniile și tușele curgătoare, par să se învârtă pe fundalul unei nopți hipnotizante, indicând calmul prin această mișcare blândă și ondulată și apoi ajung să se îmbine în centru pentru a se concretiza într-o spirală. Meditând mai mult asupra imaginii din tablou, înțelegem că altfel nu ar fi reușit să-și stăpânească sentimentele și că toată neliniștea și pasiunea lui s-au revărsat în această operă. Luna și stelele par atât de mari încât simțim că cerul este pe cale să cadă asupra noastră.

Surse de referință

1 răspuns »