Omul modern și lupta pentru supraviețuire. Ataraxia o dimensiune necunoscutăOpinii

Omul modern și lupta pentru supraviețuire. Ataraxia o dimensiune necunoscută

Omul modern clădit încă din secolul al XIX-lea pare să fi pierdut lupta în fața vieții, oricât de categorică poate părea o asemenea afirmație trebuie să porniți la drum în acest mic articolaș de la premisa că este un eseu simplu, expus cel mai sigur pe repede înainte. Date fiind aceste coordonate ale articolului de față nu puteți amenda faptul că urmează multe speculații. Pentru că valorile în ultimele secole s-au tot schimbat, după nihilismul prefigurat de Nietzsche a fost destul de greu să se mai vorbească despre nevoia legăturii cu tradiția. Fapt destul de ciudat, având în vedere faptul că romantismul mizează pe ideea de națiune, ideea de origine și de identitate culturală. Europa se formează cât se poate de artificial, urmând o structură care creează o falsă societate a națiunii, organizarea în orașe a comunităților, datorată Revoluției industriale, probabil că impune o nouă perspectivă asupra umanității, o nouă raportare la identitatea umană. Creșterea ratei de supraviețuire și aglomerarea din orașe face necesară crearea unei noi căi de raportare la realitate. Astfel, după apogeul imerial și secole de ramificare a așezărilor umane și modalitatea de a-și asigura un trai mai bun se bazează pe alte criterii. De aici nevoia de a avea o altfel de apartenență, nu de rang, faptul că oameni din păturile sociale considerate joase ajung să aibă un trai mai bun decât mai vechii nobili este cel care contează. Specificitatea grupurilor se transformă în specificitatea maselor, atunci începe să fie firească numirea unei apartenențe naționale. Contrastele încep treptat să se dizolve și nu se mai ține cont de ranguri și de titlurile nobiliare.

Dihotomia nobil/ignobil devine cât se poate de stranie în contextul unei lumi care vrea să evolueze în masă, atunci când importanța omului nu mai este disputată pe baza rangului, important nu mai este cel care vine pe filiera unei dinastii. Important devine cel care poate acționa în funcție de propriile sale dorințe, care își câștigă posibilitatea de a avea tot ce are nevoie fără a fi răspunzător în mod direct în fața altuia. Iar puterea decizională începe să fie de fapt în mâinile celor care pot să „cumpere susținerea” celor mulți. Pentru că efectiv valoarea umană nu a mai putut fi esențializată sau redusă la anumite idealuri sau la anumite caracteristici care să fie de natură spirituală, departajarea a început să se facă în funcție de alte trăsături. Iar, probabil și cel mai mare păcat al omenirii, departajarea aceasta a început să fie clădită pe criterii care nu pot fi controlate. Crearea unei departajări naționale are propriile urmări, faptul că se poate dacă te străduiești este aplicabilă doar unei anumite părți dintre oameni, se schimbă cumva locurie dar jocul e același, corupția se naște din realitatea aceasta, de aici și nevoia de a ține masele ocupate, de a crea falși dușmani, la bază stând de fapt un criteriu economic.

La început discriminarea pornea de la un dat natural, de la criteriul rasial s-a creat o întreagă nebunie. Statutul social, sau mai bine zis financiar, a fost cel care a declanșat o adevărată isterie în Franța, locul în care se naște și antisemitismul modern, pe fondul mitului evreului bancher, care a dus și la așa-numita Afacere Dreyfus. Un secol marcat de violență și de luptă împotriva demnității umane. În care omul este preocupat cu supraviețuirea, cu verbul a avea. După cel de-al Doilea Război Mondial omul modern, cel care străbate astăzi în lung și în lat străzile noastre ale lumii urbanizate și „perfecte”, își arată adevărata față. În care totul începe să fie ultraspecializat în care timpul contează în funcție de profitul care poate fi obținut.

În care fiecare lucru mărunt pe care îl faci trebuie să aibă o miză, să ducă către un scop foarte bine trasat, o luptă continuă dusă de om împotriva propriei sale libertăți. În care nimic nu poate să fie făcut din pură plăcere și atât. Libertatea care a început să fie asimilată violenței de cele mai multe ori, căreia i s-a oferit cătușe cu puf roz sub formă de corectitudine politică, un demers nobil, care, cel puțin din punctul meu de vedere, începe să fie folosit ca un pretext pentru cenzură, nu spun că nu se află oameni care cred cu adevărat în asta, în posibilitatea de a schimba lumea prin vehicularea unor norme de limbaj, însă cuvântul este un foarte bun canal de manipulare. După un secol al contrastelor, în care s-au înregistrat cele maimari progrese dar și cele mai mari crime ale umanității este greu să departajezi ce anume e bun din tot ceea ce a fost interpretat greșit, cât de reticent să fii în fața marxismului sau ce anume înseamnă libertate de exprimare. Oare teama de a nu folosi anumite cuvinte va schimba mentalitățile învechite? Dorim egalitate și libertate sau una și nu alta? Care este idealul omului modern? Ce anume ne ghidează acțiunile? Întrebări pe care mi le pun frecvent și cărora nu pot să le ofer un răspuns.

Omul modern și ataraxia

Prin ataraxie se înțelegea, în filosofia greacă antică, reprezenta o anumit stare de beatitudine, una în care omul reușește să stea deoparte de tot ce ține de lumea fizică. Ataraxia este un concept cât se poate de complex, greu de expus în câteva cuvinte. O dificultate ce reiese din istoria care stă la baza lui, asta pentru că a fost tratat diferit în mai multe sisteme filosofice, de la epicureici, platoniști, stoici, chiar până în mistica iudaică. Pe deoparte ataraxia putea fi dobândită prin înfrânarea pornirilor trupești sau al oricărui instinct (tot ce nu este ghidat de rațiune). Plăcerea pentru epicureici nu trebuia să atingă un punct maxim, asta pentru că o plăcere prea mare îți poate crea mai mult rău apoi. Dacă îți dorești ceva mai puțin, pentru care nu trebuie să te străduiești prea mult, poate fi ceva mai ușor realizabil, nu riști să te confrunți cu un eventual eșec, prin urmare ai mai puține șanse să suferi. Dacă râvnești după ceva prea mare sau prea mult poate fi irealizabil, lucru ce îți poate crea mult disconfort. Să îți dorești atât cât poți înfăptui implică multă conduită.

Ei bine, cât de mult se mai pun în balanță aceste lucruri în prezent? Aș spune că nu îndeajuns de mult. Pentru că omul contemporan este preocupat să facă ceva util cu timpul lui, iar prin utilitate de cele mai multe ori se traduce profit financiar. Atât timp cât ești stresat și nu ai timp de meditație vei fi predispus să te expui presiunii achiziționării, cumpărării, ești acaparat(ă) de verbul a avea. Omul modern a învins cel mult vechile granițe, dar s-a ales oricum cu altele noi. Trăim într-un neoumanism căruia de fapt i-a scăpat cultivarea umanității, omul contemporan, din dorința de a combate niște cutume vechi, cu o vechime mai mare de un secol deja, nu se raportează la sine cu destul de mult discernământ.

Dacă ar trebui să ne gândim la împlinirea personală, vom spune ce ne face fericiți în funcție de ce putem face și ce nu este îngăduit să facem, vorbim de acord și dezacord în funcție de ce primim dinafară, ne este greu să internalizăm cu adevărat realitatea. De ce? Pentru că ne este greu să percep lumea mai departe de ce știm că nu ar trebui făcut, foarte puțini dintre noi își acordă cu adevărat o șansă la viață, la plinătatea trăirii, lipsită de presiunea timpului. Ataraxia este o realitate care ne depășește, avem etape pe care vrem să le atingem și foarte puțini dintre noi reușim să ne descoperim cu adevărat, în sensul cel mai perfect al sintagmei, în senslul socratic. Am uitat să moșim acel adevăr al existenței care se ascunde în fiecare din noi.

Cel mai mare păcat al omului contemporan este lipsa de timp, poate și mai bine spus lipsa cunoașterii utilității sale. Pentru că adevărata cale spre fericire este de fapt drumul făcut invers, în interior, nu în celălalt sau în obiecte care sunt lipsite de însuflețire. Problema majoră cu care ne confruntăm este lipsa de surpriză în fața „cunoscutului”. Altfel spus este lipsa de cunoaștere al celui mai mare necunoscut: noi înșine. Poate că am experimentat un moment în care ne-am simțit în pericol, este foarte posibil ca o parte din noi să fi încremenit în fața amenințării sau a pericolului. Dar există mai multe tipuri de reacții în fața pericolului, frica este cea care ne poate determina să reacționăm cât se poate de violent sau nociv atât pentru noi cât și pentru cei din jurul nostru.

Frica este cea care a dus la „darea în gât” în timpurile mai vechi ale înfloririi românești comuniste. Este acel mare colaps în care umanitatea a intrat din păcate. Pentru că foarte mulți oameni de bine au ajuns să fie călăii atât de multor oameni de calitate. Intelectuali care și-au pătat mâinile cu sângele nevinovaților doar pentru a reuși să prindă ziua de mâine. Sunt multe mărturii la care s-a ajuns prin tortură, dar există multe oferite în schimbul unor mici foloase. Lista este foarte lungă, din timpuri străvechi precreștine oamenii și-au vândut aproapele pentru te miri ce. Nu asta ne pasionează acum. Ce ne interesează este acel specimen care a putut să condamne zeci de oameni din cauza fricii.

Iar asta a fost posibil doar pentru că teama ne poate schimba radical. Pentru că de cele mai multe ori cel care aruncă primul cu piatra este fix cel care se teme cel tare să nu care cumva să fie lovit. Iar această reacție nu are de cele mai multe ori instinctul de supraviețuire, se poate afla același verb mai sus amintit: a avea. Ajunși în punctul ăsta vă puteți întreba de ce nu am rămas la acest siropos: „Problema majoră cu care ne confruntăm este lipsa de surpriză în fața „cunoscutului”. Sau mai bine zis este lipsa de cunoaștere al celui mai mare necunoscut: noi înșine.” O întrebare cât se poate de firească. Dar nu ne-am oprit acolo pentru că nu aș fi putut sublinia încă o dată nevoia de a ne cunoaște pe noi înșine, pentru a reuși să nu ne pierdem umanitatea, pentru a reuși să rămânem fideli propriilor principii, iar aceste principii se clădesc doar prin timpul acordat nouă înșine și cunoașterii omului în general.

Categorii:Opinii, Poveștiri din criptă

Etichetat ca:,

1 răspuns »