Ai atât de multe motive pentru care să fii mizantropPoveștiri din criptă

Ai atât de multe motive pentru care să fii mizantrop(ă)

Despre mizantropie am aflat destul de târziu, acum nu aș putea spune că sunt în adevăratul sens al cuvântului mizantropă. cert este că nu sunt tocmai „integrabilă” sau agreabilă, îmi amintesc destul de vag scene din copilăria mea în care nu mă simțeam confortabil în mulțime sau cel puțin că nu îmi făcea plăcere să interacționez cu oamenii. În primul an de școală primară nu reușeam să comunic cu elevii din clasa mea, însă nici nu credeam că e ceva necesar. Mult timp am păstrat cu mine convingerea că sunt un factor disturbator, lipsa mea de sociabilitate m-a urmărit și încă mă urmărește, reușesc cumva să fiu incomodă. Să nu mă fac plăcută. De când am crescut incomodez cel mai mult prin faptul că sunt „mult prea” sinceră, nu am știut și nici nu mi-am dorit să știu, cum să câștig încrederea „oamenilor importanți”. Niciodată nu am considerat că este necesar să saluți sau să fii salutat, necesar poate fi cel mult să răspunzi unui salut. Cred că atât timp cât nu furi șansa nimănui de a face orice anume ar fi benefic pentru el și cei din jurul lui, nu greșești nimănui. De pildă, nu știu cum anume ar putea afecta pe cineva faptul că intri într-un spațiu public (sau nu) și nu rostești magicul „bună ziua!”. Ce poate fi rău în asta? Nu e de parcă rănești pe cineva fizic sau e un comportament violent de o altă dimensiune, psihologică sau oricare ar mai putea fi ea. Nu e de parcă în loc să spui „bună ziua!” iei primul obiect contondent și îl arunci în capul cuiva. Chiar nu înțeleg necesitatea salutării, mai ales ale persoanelor total necunoscute.

Mi s-a întâmplat, dintr-o „eroare cerebrală” cel mai sigur, să spun unor vagi colege de muncă de vârsta cam 40-50 de ani (eu am 27 de ani) „bună”, în ideea că ele tot „bună” îmi spuneau și mă tutuiau, asta fără să fi cerut acordul, am presupus că „bună” în loc de „bună ziua” este ceva absolut firesc să spun. Bineînțeles, mi s-a răspuns cu un „bună ziua” zeflemitor, cu un spate întors și o privire siderată, apoi cu un comentariu (voit perceptibil) „auzi, tu, bună…” Poate că sunt eu mult prea atentă la detalii, acum nu știu, poate de mi s-ar fi ivit altă ocazie să le întâlnesc ar fi trebuit să fi făcut și vreo plecăciune, reverență, orice, să fiu sigură că nu mai încalc nu știu ce conduită. Problema mea este, că din lipsa de socialiabilitate și de comunicare, am dezvoltat un simț al atenției la detalii foarte mare. Atât de mare încât observ orice lucru, oricât de mic, ce are un anumit potențial de a jigni sau orice alt tip de lezare a, hai să-i spun, demnitate, mă zgârie pe creier. Și, la drept vorbind, nu știu de unde nevoia omului de a se raporta la celălalt pentru a demonstra tot celuilalt că e mai bun. Mi se pare un joc de tot râsul, bun, tu știi să mergi mai bine, tu știi să n lucruri mai bine în comparație cu… De ce trebuie să fie mereu acest „în comparație cu…” pus pe masă, ce anume trebuie să însemne asta? De parcă, în cazul în care rămâne un singur om pe planetă și reușește cu timpul să învețe cum să construiască cel mai bun spațiu în care să locuiască, doar pentru că nu se poate compara cu nimeni, orice ar face nu ar mai avea nicio valoare.

Punerea asta în balanță nu am să o înțeleg niciodată. De curând am ascultat un podcast în care o anume prezentatoare, moderatoare a unei emisiuni, spunea că ea dacă nu este prima, nu face acel ceva. Nu înțelegea cum colegii din școală sau liceu, care erau mult mai slabi decât ea la învățătură, au acum studii superioare, chiar mai multe facultăți decât ea. Nu mi-a plăcut școala și nu îmi place nici acum, nu am fost olimpică, mare premiantă, nu am făcut cel mai bun liceu din țară, însă, nu văd de ce asta ar fi trebuit să mă împiedice să îmi placă să citesc sau să scriu sau, habar nu am, să orice, chiar să încerc să fac o facultate sau un master. De ce ar trebui ca notele să reflecte calitatea ta umană? Pe cine ajută asta? Evident, din punctul meu de vedere, nu pe cel care este evaluat. De mici suntem deja obișnuiți că trebuie cumva anume să se creeze departajări, între cei buni și cei răi, mai bine spus între cei proști și cei inteligenți. Trebuie să fii destul de puternic încât să privești mai departe de acest fals ax moral, nu vorbesc despre acțiunile care sunt cu adevărat demne de condamnat, mă refer la tot ce poate fi considerat trend sau simplă convenție.

De exemplu, nu am să înțeleg de ce o medie trebuie să repartizeze elevii în liceele cu anumite filiere, de ce ar trebui ca un domeniu să fie studiat pentru că altceva nu ai de ales. Am urmat un profil tehnic, îmi place să citesc literatură, mă interesează aspectele care țin de istorie, religie, îmi place filosofia (și mă străduiesc să înțeleg ceva din ea), iar asta fără să fi făcut filologie, fără să fi făcut cel puțin o singură oră de filosofie în liceu. Nu am ajuns inginer(ă?). Sunt bibliotecară, mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi ales diferit atunci. Câte lucruri mi-au scăpat sau câte oportunități am pierdut. Mă uit la toți poeții contemporani care ajung în anumite licee, unde media de admitere este mai mare, nu spun că nu sunt șanse mai mari ca la filologie să existe mai mulți iubitori de literatură, dar nu știu cât de interesați de mașini electrice sunt elevii din liceele cu profil tehnic. Am avut norocul să am profesori foarte buni în liceu, care au simțit orientarea mea spre științele umaniste și nu au pus niciodată presiune pe mine (sau pe oricare dintre colegii mei). Am o diplomă de electrician și ce credeți? Nu mi-a folosit la nimic.

Îmi displac profund etichetările și departajările, oricât s-ar chinui un om să își depășească limitele, de orice natură, trebuie în mod constant să lupte cu prejudecățile, cu insecuritățile celuilalt, să se plieze pe nevoile altora. Doar asta mă face de fapt să mă plasez diferit față de convenții și atitudinea celor care nu au capacitatea de a vedea mai departe de limitele astea create de om. Sunt mizantropă în măsura în care nu îmi plac falsele valori și lucrurile făcute din conveniență. Atât timp cât sunt singură mi-e bine. Atât timp cât nu trebuie să demonstrez nimănui nimic e totul așa cum trebuie să fie. Atitudinea mea spune că nu am de gând să demonstrez nimănui nimic, poate că asta incomodează cel mai mult. Mă sperie noutatea dar în același timp mă sperie și faptul că cineva se poate deja obișnui cu mine și încearcă să mă pună în diverse situații care să îmi creeze o stare de rău. Etichetările și punerea la încercare cu acel „de ce e și asta în stare?”.

Nu de mult timp mi s-a întâmplat ca oamenii să nu îmi știe al doilea prenume dar să se preocupe de etnia mea. În absurda idee că există o anume puritate în acest sens sau o anume ierarhie. Sunt poate mult prea tolerantă, nu pot să fiu împotriva a nimic din toți rărunchii mei. Nu pot să spun că un om e prost sau rău pentru că are anumite caracteristici inerente. De ce să spui că ești cumva anume, în funcție de anumite caracteristici precum genul/sexul, orientarea sexuală, etnia, naționalitatea? Cum să crezi că un numai știu ce alt dat natural te face mai slab sau mai puternic decât celălalt? Mi se pare mai mult o justificare sau o alinare a celui care nu știe să își aprecieze adevărata lui valoare, nu știe să își cultive identitatea. Mă gândesc că își spune în sinea lui că, el cel puțin nu e de o anumită etnie sau cel puțin undeva, cândva, în școala primară s-a urcat pe un podium și a purtat o coroniță pe frunte. Este o ascundere după deget față de el însuși/ ea însăși. Am atât de multe motive pentru care să nu socializez, am atât de multe motive pentru care să nu îmi doresc calificative și confirmări. În schimb am și mai multe motive pentru care să îmi doresc o baie fierbinte, un text lung (și lipsit de noimă probabil) scris pe blog, un ceai bun și o carte scrisă de Murakami, Eliade sau Bulgakov.